Ce graba! In intersectie, de langa semaforul care abia apuca sa clipeasca verde, masinile demareaza ca la Formula 1, in cor de claxoane si injuraturi pentru cei care au avut ghinionul sa intarzie cateva secunde. Vanzatorul de ziare strecurat printre portiere se misca bizar…la fel si pustiul transofrmat in spalator de parbrize. Ii anima o mecanica bizara: gesturi automate, de roboti plantati in intesectii: ia ziarul, da restul, stropeste parbrizul, sterge parbrizul…
In fata scolilor, poze de familie din aceiasi categorie. Parinti pe fuga, arunca din masini luxoase odrasle somnoroase, timp in care…pe la colturi, elevi mai mari fumeaza grabiti o ultima tigara inainte de a intra la ore.
Toata lumea se grabeste. E ziua prea scurta si pentru serviciu si pentru televizor, si pentru familie. Asa ca iti mangai iubita in timp ce ea spala vase si tu tragi cu ochiul spre televizorul pe care se joaca derby-ul etapei. Miscarile sunt mecanice si evident, grabite. Nici o diferenta intre baiatul care spala parbrize si barbatul care-si saruta nevasta….
“Vai ce repede trece timpul!”, zic amandoi privind ceasul din piata orasului. Se tin de mana si lumea ar putea sa creada ca sunt doi indragostiti care iutesc pasul pentru a ajunge la un film, sau la teatru…de fapt, ei sunt grabiti pentru ca azi e sambata si au de facut cumparaturi: la supermarket, la magazinul de haine pentru ea, la pantofi pentru el, la rechizite pentru cel mic.
Orasul e mare si aglomerat, locurile de parcare sunt putine si ocupate, prin urmare…timpul e scurt si ei se grabesc inca o data.
Totul e pe fuga: ani, zile, iubire, varste. Suntem niste musafiri grabiti in propria noastra existenta si ne prefacem ca asa ne place sa traim, amagindu-ne cu impresia ca alergand spre ziua de maine castigam experienta unei vieti traite din plin.
Intr-o zi…ne oprim din nou in intersectia aglomerata. Se face brusc un gol imens…si vine baiatul cu stergatorul pentru a curata parbrizul unei vieti neclare, din care nu am vazut si nu am simtit mai nimic….