Mentalitatea unora mă frapează. Nu aş putea să înţeleg unele chestii, nici măcar dacă aş fi bătut cu biciul.
Să luăm scenariul următor, care nu este deloc fictiv:
Ea, tocmai termină liceul. Profil bun, medie măricică. Fată de la ţară, modestă şi cuminte, provenind dintr-o familie de oameni săraci, dar cinstiţi. Model tipic în majoritatea cazurilor. Liceul ăla terminat, este într-un oras de mărime medie. Cum s-ar spune pe la noi pe-aici, “nici prea prea, nici foarte foarte”.
Nimic nu este suficient…aşadar ea visează la capitală. Nimic ciudat, pentru că evoluţia înseamnă speranţă, înseamnă depăşirea anumitor limite….şi atingerea unor scopuri.
Deşi bugetul familiei este restrâns, se face tot posibilul şi merge fata în Bucureşti, la facultate.
Partea ciudată începe de fapt aici: Facultate fără frecvenţă.
Dacă te gândeşti la ceea ce m-am gândit şi eu, să ştii că n-ai dreptate. Nu face naveta, ci locuieşte chiar în Bucureşti. Da frate, în Bucureşti, unde chiria depăşeşte 200 de euro pe lună chiar şi atunci când stai într-o garsonieră jegoasă, cuplat cu câteva persoane.
Ca să fie scenariul complet, ea îşi ocupă timpul muncind ca vânzătoare la un magazin alimentar.
Logică de baltă. Dacă tot eşti în Bucureşti, faci sacrificii şi vrei un viitor strălucit, explică-mi şi mie de ce dracu te duci la o facultate fără frecvenţă şi de ce te angajezi ca vânzătoare la un magazin. Pentru ce? Pentru că stai în capitală? Astea-s băsinile unor oameni frustraţi de faptul că în sate nu poţi face nimic. Băsinile copiilor care părăsesc satul şi pleacă într-un oraş mare, care mai apoi nu se dovedeşte suficient de spaţios pentru ei.
Nu zic să nu visezi la mai mult, dar există nişte limite de care ar trebui să fim cu toţii conştienţi.