Acum două nopţi când era linişte, sau mai bine spus când toţi dormeau – eu nu. Ascultam muzică în surdină şi priveam la stele. Dar era înnorat şi ploua. Deci vedeam fix nimic, dar totuşi mă uitam cu înverşunare. Eram aşa melancolic şi recalcitrant. Geniu şi pesimist convins. Apatic mai ales.
Ştiu că te omoară curiozitatea şi te întrebi diverse. E simplu. Mă gândeam la oamenii din viaţa noastră. La cei care ne sunt alături dar mai ales la cei ce pleacă. Voit sau nu. Şi o să vă zic acum de bunicul meu, care fie vorba între noi, înainte de bunic, mi-a fost prieten.
Era pasionat de tot ceea ce înseamnă ştiinţă. Îi plăceau maşinile şi în mod sigur de la el am învăţat să fiu perfecţionist şi atent cu lucrurile pe care le deţin. Era genul de om care ar fi răscolit lumea întreagă pentru a găsi soluţia problemei tale şi jur, niciodată nu te săturai de glumele lui. Trebuia să ştii cum să-l abordezi iar regula numărul unu era că “Niciodată nu laşi treaba începută neterminată”. Acum stau pe un scaun care are cel puţin 10 ani. Are rotile şi încă se învârte. Dar nu scârţâie şi nici nu dă semne că ar trebui înlocuit. Mi l-a dat el pe vremea când nu se găseau oriunde şi l-a reparat, pentru că era rupt iar viitorul lui suna a tomberon. Întotdeauna a ştiut că un lucru nu ţine veşnic dar de asemenea, a realizat că trebuie exploatat la maxim. Cam asta a făcut de-a lungul vieţii: a devenit omul priceput în toate. Şi îl admir pentru că a reuşit să-şi depăşească limitele şi să rămână modest şi moderat. S-a stins repede şi din câte mi-au spus ai mei, pe patul de spital, imediat cum a ieşit din operaţie a întrebat ce-am făcut la bac.
Măcar cu asta mă pot lăuda…am făcut un om fericit atunci când nu mai avea motive să fie aşa.