Eram acum câteva săptămâni într-un restaurant cu pretenţii. Nu m-am dus pentru caviar şi nici nu sunt vre-un mare mahăr, dar m-am dus pentru încălzit. Nu lucrez la bucătăria restaurantului şi nici la centrale termice, reparaţii. Doar că îmi era frig şi m-am gândit să beau ceva cald sau nu tocmai. M-am răzgândit uşor după, vă zic mai încolo dacă nu-mi scapă ideea.
Erau fix patru clienţi în toată camera aia imensă. Şi cu mine încă doi. Vreo şapte chelneri şi două chelneriţe. Urâte cum n-am mai văzut în viaţa asta. Dar măcar nu erau grase. Asta nu schimbă cu nimic situaţia de căcat în care mă aflam, dar si chelnerii erau urâţi cu spume. Cum să mă servească un om atât de urât? Sunt un bolnav psihic ce-şi imaginează tot felul de tâmpenii iar “fanteziile” mele cu urâţii şi urâtele sunt peste limita normalului de penibile şi scârboase. Încerc totuşi să-mi controlez acest impuls enervant şi îmi găsesc ( cu greu, ce-i drept ) o masă lângă ieşire. Ca să pot fugi cu prima ocazie, desigur.
În scurt timp, apare un chelner. Cel mai urât dintre ei, fie vorba între noi. Îmi dă un meniu şi la două secunde după mă întreabă cu ce mă poate servi. Nu te supăra, suntem două persoane şi un meniu. O să trebuiască să ne uităm întâi. Şi uite aşa, se hotărăşte să revină în cinci minute.
Nu pot să vă descriu în cuvinte ce fel de preţuri erau. Dar enorme. De banii ăia mâncam două săptămâni acasă şi îmbătam cel puţin trei batalioane sinucigaşe, însetate la maxim pentru Irak şi libertatea naţiunii.
După cele şapte minute şi jumătate care au trecut, nu reuşeam să mă hotărăsc. Aveam foame şi sete de elefant dar parcă nu mă lăsa inima să-i las ăstuia sute de mii pentru un căcat cu pretenţii. Eram într-o dilemă oficială şi mă apăsa greu la stomac toată treaba asta. Oi fi eu prost, dar nu şi fraier. Urmează un moment în care printr-o sclipire de geniu renascentist mă gândesc să plec. Să fug ca un laş în calea morţii, dar este mult prea târziu.

Ce vă aduc? Un Martini, ceva?

Bufneşte în râs, crezând că a spus cea mai tare glumă din lume. Văzând ulterior că nici măcar un zâmbet nu mi-a smuls, răspunde pe un ton serios “Glumesc, desigur”. Bine că ai precizat, nu ştiam glumele de chelner.

Mă bucur că ai citit 398 de cuvinte ca să auzi o glumă proastă de chelner. Ca un sfat pentru viitor, citiţi-mi articolele de la sfârşit la început. Puteţi salva timp preţios. Zilele astea sunt inapt şi rupt de oboseală. Cu regrete eterne spun că nu pot mai mult şi nici mai bine.