Ghinionistul

Articol publicat de RaPeRbOy

E bine dacă scriu o dată pe săptămână aici. Vă gâdil la ficăţei, ştiu eu. Vă place. Oricum, dacă nu ştiaţi deja, vă spun acum: Sunt omul care a inventat cuvântul ghinion. Aveam atât de mult, încât nu ştiau cum să numească blestemul. S-au făcut consilii şi alte căcaturi iar într-o zi, când stăteam la plajă uitându-mă cu tristeţe la pescăruşii vorbăreţi, voiajori – desigur, mi-a ieşit un Cleric în faţă, spunându-mi:

Fiule, ai inventat un nou cuvânt. Se numeşte ghinion iar tot ceea ce vei atinge de-acum încolo se va ofili cândva. Din cauza ghinionului, desigur.

I-am dat frumos cu bună ziua că aşa e frumos, iar în gând i-am zis-o pe-aia cu “marş la căcat moşule”. A fost frumos pe moment, chiar mă amuzam de treabă. Povesteam la nepoţi şi toate cele…până am realizat că de fapt moşul nu vorbise prostii deloc.
Eram cu oamenii mei vorbăreţii într-o seară pe la doişpe. Era marţi 13 sau vineri 13. Sincer, nu ştiu care din ele că mereu le încurc. Oricum, ghinion din start, ca să subliniez ideea.
Dintr-o dată, ne-a apucat de ceafă melancolia şi ne-am gândit să ne jucăm. Lineage, cu toţii, ca pe vremurile de mult apuse. Şi am zis! gândindu-mă că e caterincă: “Cine pică, mă-sa e curvă”. Da, am picat primul.

Etichete:

ghinion, lineage, oamenii mei, Personal