Există pe lumea asta minunată două momente critice pe care toţi oamenii ar trebui să le cunoască sau măcar să le deosebească. Partea tristă este că nu cunosc pe nimeni care să facă asta în afară de mine.
Milostiv, apatic, recalcitrant, geniu, pesimist convins, irascibil, singuratic şi uneori pacifist sau extremist, m-am hotărât să împărtăşesc tainele cunoaşterii mele cu voi.
Momentele sunt următoarele şi anume două: ( îmi place la nebunie cum sună “şi anume două” )

1. Când trebuie să spui ceva
2. Când trebuie să spui altceva

“Când trebuie să spui ceva”
E atât de simplu încât nici nu ştiu cum să-l comentez. Pe scurt, este momentul în care trebuie să dai drumul la peştii din acvariu. La viermii din pahar. La jaluzelele geamurilor tale. Este fix momentul în care trebuie să laşi razele soarelui să pătrundă şi şă-ţi lumineze faţa. Atunci, e atunci.
Pot fi şi romantic uneori, observi? M-am născut pentru asta, dacă mă gândesc mai bine. M-am născut pentru a face o femeie fericită iar romantismul meu mă ajută în orice situaţie. Vânt, romantismul există.
Ştiu precis care-mi este scopul în viaţă iar când m-a creat, pe patul Spitalului Judeţean de Urgenţă Alexandria, în noaptea de august spre ziua din acelaşi august, EL mi-a spus:

Te vei duce acolo şi o vei face fericită!

“Când trebuie să spui altceva”
E atât de simplu încât nici nu ştiu cum să-l comentez. Pe scurt, este momentul în care trebuie să dai drumul doar la anumiţi peşti din acvariu. La anumiţi viermi din pahar. La o singură jaluzea, al unui singur geam de-al tău. Este fix momentul în care trebuie să laşi razele soarelui să pătrundă şi să-ţi lumineze doar o parte a feţei. Atunci, e atunci.
Vorbind despre femei şi despre cât de importantă este pentru noi fericirea acestora, mi-am adus aminte despre un caz şi anume unul. ( repet, îmi place cum sună “şi anume unul” )
Femeie la vreo 43 de ani. Destul de plinuţă, dar nu contează aspectul ăsta. Suntem cu toţii nişte iubitori de fiinţe la întâmplare. Chiar dacă sunt grase sau slabe moarte. Nu trebuiesc judecaţi oamenii şi nici avertizaţi. Ei ştiu mai bine ce este important pentru ei şi anume mâncarea. La unii mai mult, la alţii deloc. ( poate am mai spus, dar îmi place cum sună “şi anume mâncarea” )
Avea în schimb un zâmbet minunat, femeia la vreo 43 de ani. Asta a făcut tot timpul, în interviu – a zâmbit. A spus altceva şi anume asta: ( cu riscul de a mă repeta din nou, îmi place cum sună “şi anume asta” )

“Credeţi că e aşa important ce-am făcut?”

Ăsta este exemplul concret de “Când trebuie să spui altceva”. Este exemplul concret de femeie proastă, de fapt. Şi nu pentru că s-ar fi urcat peste două maşini – se poate întâmpla oricui. E proastă pentru că a răspuns la o întrebare printr-o altă întrebare.
Reporter fiind în cazul ăla, i-aş fi răspuns ca Despot şi anume aşa: ( fără să mă scuz, îmi place cum sună “şi anume aşa” )

Eu, reporter fiind în cazul ăla: Tocmai te-am întrebat ce ai făcut mai devreme.
Eu, reporter fiind în cazul ăla: Răspunsul tău este “Credeţi că e aşa important ce-am făcut?”
Femeie la vreo 43 de ani: Da!
Eu, reporter fiind în cazul ăla: Ei bine, da fă! Cred că este foarte important ce ai făcut din moment ce ţi-am pus întrebarea asta.

2 Comentarii

Etichete: Femei, momente critice, România

Pot să fiu rău oricând, în orice situaţie. Totul ţine de voinţă şi dispoziţie, în general. Rar am chef să fiu rău dar uneori îmi iese de minune şi fără să mă chinui sau să vreau asta.
Prin rău înţeleg malefic. Sau nu bun. Nu milostiv. Nu “orice cuvânt care ar putea fi opusul răului”. Prin rău înţeleg insensibil, rectific. Sunt cretin uneori, dar “nu ştiu” este expresia care mă face să fiu rău. Vorbeam cu careva despre asta şi era de acord cu mine. Întotdeauna vorbesc doar cu oamenii care sunt de acord cu mine, pentru că îmi este mult mai simplu. Nu-mi place să port discuţii nesfârşite care oricum nu aduc nimic constructiv. Eu rămân cu ale mele, tu rămâi cu ale tale. Rar ajungem la un acord şi trebuie să ai cel puţin trei coaie ca să vorbeşti în contradicţie cu mine. Nu pentru că-ţi dau argumente pro sau contra, ci pur şi simplu pentru că nu te ascult. Ideea generală este că “nu ştiu” devine enervant prin simplul faptul că este instabil. Nici da, nici nu. E nu ştiu. Simplu ca bună ziua ar spune unii.
Mă gândesc cine a inventat asta cu “simplu ca bună ziua“. Bună ziua este destul de complicat dacă ne gândim bine. Sunt două cuvinte care au sens şi separat. Poţi spune doar “Bună” sau poţi spune doar “Ziua“. Dacă nu ştii care-i treaba cu “Ziua“, poţi întreba “Poftim?“. Ţi se va spune “Ziua bună“. E un căcat mult mai complex decât pare ăsta cu salutul şi inversaţiile.

Bună ziua! Vii mâine?
Nu ştiu.

1 Comentariu

Etichete: Aberaţii nocturne, Bună ziua, Nu ştiu, rau

Copilul meu nu va arăta ca un butoi la vârsta de 10 ani. Nu va şti ce înseamnă Big Mac şi nici Cola. Trist pentru el ar spune unii, dar cine râde la urma…
Nu va avea calculator şi nici şapte sute de mii de gadget-uri, widget-uri, tehnologii avansate şi căcaturi simandicoase. Nici răsfăţat nu va fi pentru că urăsc răsfăţaţii. Sună urât până şi cuvântul ăsta. Cum să zici răsfăţat şi să te gândeşti la ceva atât de umil şi enervant?
Ăştia sunt genul de oameni care atunci când dau nas în nas cu greutăţile vieţii se pierd. Cad în cur şi-l sună pe tata sau pe mama, în cel mai rău caz. “Ajutor, nu ştiu ce să fac în situaţia asta pentru că sunt un răsfăţat nenorocit care a trăit o viaţă întreagă fără să aibă grija zilei de mâine.”
Mi-aş omorî copilul dacă ar ajunge prin absurd ca ăsta de mai jos. Are mai multe clipuri pe youtube dacă vreţi să vă convigeţi cu adevărat că este un idiot. Este român şi din câte se vede – copil răsfăţat. Arată ca un butoi şi este un maniac al calculatoarelor. Cineva mi-ar spune acum că grăsuţul este pasionat de calculatoare şi că am folosit un cuvânt nepotrivit. Prin această cale, eu îi răspund că nu există pasiune pentru calculatoare. Pasiunea, aşa cum am spus şi în trecut, poate fi doar pentru femei.

15 Comentarii

Etichete: Ce urăsc, Internet, România, youtube

Eram acum câteva săptămâni într-un restaurant cu pretenţii. Nu m-am dus pentru caviar şi nici nu sunt vre-un mare mahăr, dar m-am dus pentru încălzit. Nu lucrez la bucătăria restaurantului şi nici la centrale termice, reparaţii. Doar că îmi era frig şi m-am gândit să beau ceva cald sau nu tocmai. M-am răzgândit uşor după, vă zic mai încolo dacă nu-mi scapă ideea.
Erau fix patru clienţi în toată camera aia imensă. Şi cu mine încă doi. Vreo şapte chelneri şi două chelneriţe. Urâte cum n-am mai văzut în viaţa asta. Dar măcar nu erau grase. Asta nu schimbă cu nimic situaţia de căcat în care mă aflam, dar si chelnerii erau urâţi cu spume. Cum să mă servească un om atât de urât? Sunt un bolnav psihic ce-şi imaginează tot felul de tâmpenii iar “fanteziile” mele cu urâţii şi urâtele sunt peste limita normalului de penibile şi scârboase. Încerc totuşi să-mi controlez acest impuls enervant şi îmi găsesc ( cu greu, ce-i drept ) o masă lângă ieşire. Ca să pot fugi cu prima ocazie, desigur.
În scurt timp, apare un chelner. Cel mai urât dintre ei, fie vorba între noi. Îmi dă un meniu şi la două secunde după mă întreabă cu ce mă poate servi. Nu te supăra, suntem două persoane şi un meniu. O să trebuiască să ne uităm întâi. Şi uite aşa, se hotărăşte să revină în cinci minute.
Nu pot să vă descriu în cuvinte ce fel de preţuri erau. Dar enorme. De banii ăia mâncam două săptămâni acasă şi îmbătam cel puţin trei batalioane sinucigaşe, însetate la maxim pentru Irak şi libertatea naţiunii.
După cele şapte minute şi jumătate care au trecut, nu reuşeam să mă hotărăsc. Aveam foame şi sete de elefant dar parcă nu mă lăsa inima să-i las ăstuia sute de mii pentru un căcat cu pretenţii. Eram într-o dilemă oficială şi mă apăsa greu la stomac toată treaba asta. Oi fi eu prost, dar nu şi fraier. Urmează un moment în care printr-o sclipire de geniu renascentist mă gândesc să plec. Să fug ca un laş în calea morţii, dar este mult prea târziu.

Ce vă aduc? Un Martini, ceva?

Bufneşte în râs, crezând că a spus cea mai tare glumă din lume. Văzând ulterior că nici măcar un zâmbet nu mi-a smuls, răspunde pe un ton serios “Glumesc, desigur”. Bine că ai precizat, nu ştiam glumele de chelner.

Mă bucur că ai citit 398 de cuvinte ca să auzi o glumă proastă de chelner. Ca un sfat pentru viitor, citiţi-mi articolele de la sfârşit la început. Puteţi salva timp preţios. Zilele astea sunt inapt şi rupt de oboseală. Cu regrete eterne spun că nu pot mai mult şi nici mai bine.

11 Comentarii

Etichete: Constanţa, Personal