De vreo cateva zile, ma pocneste ideea sa renunt la blog. Nu ar fi o tragedie pentru nimeni, si nu ar fi chiar prima data cand renunt la el, insa acum e ceva diferit. Mi s-a pus pata pe el. Stii cum e cand ti se fixeaza o idee. Nimeni nu ti-o scoate, asta iti ramane intiparit in minte si nu prea mai tii cont de opiniile celorlalti.
Insa, in acelasi timp e si chestia asta…scriu de un an, mai am 10 zile, sau cate mai sunt si il implinesc. Deja a devenit o parte din mine, o parte din rutina mea zilnica. E o chestie placuta, care m-a ajutat mult, insa mi-a facut si multi nervi. De la hosturi picate, la domenii inactive, la oameni care comenteaza aiurea, conflicte, etc.
Mai e de notat si ca mi-am facut prieteni. Prieteni in care ma pot baza, oameni care nu stiau de existenta mea, insa in scurt timp au facut pentru mine lucruri pe care un prieten vechi nu le-a facut.
Blogul ajuta, blogul inseamna comunicare libera, inseamna cunoastere si perfectionare. Insa, pana cand?
E o chestie destul de ciudata. Si din toata familia asta mare a mea, mi se intampla doar mie. Ciudat, nu? Beau multa apa zilnic ( nu am motive sa ma ingrijorez, e ceva normal si chiar indicat ). Vara ajung sa beau chiar si 6 Litrii de apa pe zi ( si nu glumesc ). Acum iarna, am lasat-o mai moale. Nu beau decat 2 litrii, cateodata nici macar atat.
23:24, cineva suna la usa. Tu faceai dus. Iei repede un halat pe tine si fugi grabita sa deschizi. Intrebi “cine e?”..astepti un raspuns, insa nimic. Privesti pe vizor si vezi..da, era un trandafir rosu! Repeti intrebarea: “cine e?”. De data asta, se aude un raspuns: “sunt eu papusa!”. Dai lantu`la o parte, descui usa si-l poftesti inauntru. Te ia in brate, te pupa pe ureche si-ti da trandafirul. Iti spune ca i-a fost dor de tine si ca abea-astepta sa va reintalniti. Fusase plecat intr-o calatorie lunga. Din pacate nu simteai acelasi lucru ca si el. Nu ti-a fost dor, nu i-ai simtit lipsa, pentru ca tu nu-l mai iubesti. Alt barbat a intrat in viata si-n inima ta. Nu poti sa-l scoti de-acolo, dar oare…vrei asta?