Acasa din nou. Presimt acelasi val de plictiseala, acelasi dor si aceleasi cacaturi ca si pana acum. Astept doar….astept doar sa treaca timpul mai repede. Am cunoscut doar doi ( Sykander si a.faith ) bloggeri in Constanta, din toti patru sau cinci cati ne propusasem sa cunoastem.
Astazi in trenul dinspre Constanta spre Bucuresti…a fost groaznic. Priza la care ar fi trebuit sa alimentam laptopul nu a functionat, scaunele erau incomode iar masa aia din fata noastra ne-a servit drept perna. Normal, picioarele sub scaun pentru ca vis-a-vis erau doua persoane in varsta…confort zero.
Am avut parte atat de echilibru cat si de umor. Am ras, am glumit am povestit, am dezbatut subiecte “incendiare”, am barfit uneori si nu in ultimul rand ne-am mai si ciondanit. Ce sa-i faci, asta e viata…cu bune si cu rele, noi sa fim sanatosi…
Mi-a placut….mai vreau. O sa mai avem. Somn usor cititorilor, ne auzim pe seara!
Mi-e dor de vremurile alea, de mult apuse…vremuri poate nu la fel de interesante ca acum, insa poate mai captivante decat sunt astazi. Azi am primit un mail. Adresa necunoscuta, subiect destul de interesant pentru a ma obosi sa bag un clickulet. Suna cam asa: ” vremurile au trecut de mult, insa amintirile sunt cele ce raman “. Hmm, ciudat. Deschid e-mailul, si am atasata o poza. O poza cu mine si…cateva persoane. Nu retin cand a fost facuta sau in ce circumstante, insa cu siguranta are 300 de ani. Nimic ciudat pana acum, poza nu are o calitate extra-formi-senzationala, insa pentru mine inseamna ceva. Observ cu usurinta ca zambeam. Deh, eram copil si n-aveam griji ( “copii mici, griji mici…copii mari, griji mari” ), si realizez imediat ca vremurile de-atunci erau mai bune. Mai bune pentru ca eu nu prea mai stiu sa zambesc … si nu stiu inca daca sunt eu de vina sau cei din jur.