Orice are legătură cu România este cel mai scump lucru de pe pământ. Mi se pare normal, că doar aici trăiesc cei mai bogaţi oameni pe care i-ai cunoscut vreodată. Cum intri în România, rămâi uimit de bogăţia acestei ţări. De oameni, de locuri, de curăţenie. De icrele de manciuria care cresc în pomi şi de bordurile aurite (la propriu). Aveam şi eu vise de-astea ciudate când eram copil dar nu credeam că vor deveni realitate cândva. Acum ne place viaţa asta şi nu vrem să plecăm niciodată de-aici.
Paypal, banii mei. 2 euro ca să-i pui pe card. E ok, nu sunt cetăţean american. Muie mie, că nu sunt de-al casei. Dar ce se întâmplă când sunt de-al casei şi teoretic trebuie să-mi scot banii mei din “banca mea” românească? Muie mie, că doar trebuie să ne-alegem şi noi (banca) cu ceva.
Din vreo 90 şi ceva de RON am mai rămas cu 55 RON. Pentru că Paypal mi-a dat la muie şi BCR mi-a dat la muie adevărat. Cred că-mi iau ăştia de la BCR bani cum prind ocazia. Rar, dar bine. Cică trebuie întreţinut cardul. Eu când aud de întreţinut mă gândesc la o menajeră ceva, care şterge praful, bate cuiele şi etc. Dar un card? Ce pula mea să întreţii la el? Consumă curent? Energie? Pe mă-ta? Serios, muie BCR. De Paypal nu zic nimic că am bani de primit de la ei.

Zi frumoasă ca tine: Miercuri, 10 februarie 2010.

Eu: Bună ziua, am venit să-mi ridic un card.
Prost sunt uneori. Nici dacă umblam cu cricul după mine nu puteam să fiu mai prost de-atât. Cum să ridic un card? De ce să-l ridic?
Ea: Card nou sau card expirat?
Eu: Expirat
Ea: O secundă.
Urmează “o secundă” în care tipa caută pe calculator. Nu ştiu ce caută dar după o altă secundă îmi cere buletinul. Secunda se transformă în minut. Minutul în minute. Nerăbdarea în nervi. Nervii în mă-sa aia grasă şi proastă care a făcut-o ca să lucreze mai apoi la bancă.
Ea, zâmbind: Nu vă supăraţi, aveţi cont deschis la noi?
Eu, suficient de calm: Da, am.
Urmează “o secundă” în care mă întreb cum ar reacţiona oamenii dacă le-aş spune că gândesc în anumite momente. Ăsta era un moment în care tipa ar fi rămas fără aer cel puţin două minute. Aveam atâtea lucruri interesante să-i comunic încât n-as fi ştiut cu ce să încep. Cu siguranţă că “Fă, proasto!” ar fi primat.