Zi frumoasă ca tine: Miercuri, 10 februarie 2010.

Eu: Bună ziua, am venit să-mi ridic un card.
Prost sunt uneori. Nici dacă umblam cu cricul după mine nu puteam să fiu mai prost de-atât. Cum să ridic un card? De ce să-l ridic?
Ea: Card nou sau card expirat?
Eu: Expirat
Ea: O secundă.
Urmează “o secundă” în care tipa caută pe calculator. Nu ştiu ce caută dar după o altă secundă îmi cere buletinul. Secunda se transformă în minut. Minutul în minute. Nerăbdarea în nervi. Nervii în mă-sa aia grasă şi proastă care a făcut-o ca să lucreze mai apoi la bancă.
Ea, zâmbind: Nu vă supăraţi, aveţi cont deschis la noi?
Eu, suficient de calm: Da, am.
Urmează “o secundă” în care mă întreb cum ar reacţiona oamenii dacă le-aş spune că gândesc în anumite momente. Ăsta era un moment în care tipa ar fi rămas fără aer cel puţin două minute. Aveam atâtea lucruri interesante să-i comunic încât n-as fi ştiut cu ce să încep. Cu siguranţă că “Fă, proasto!” ar fi primat.

Copilul meu nu va arăta ca un butoi la vârsta de 10 ani. Nu va şti ce înseamnă Big Mac şi nici Cola. Trist pentru el ar spune unii, dar cine râde la urma…
Nu va avea calculator şi nici şapte sute de mii de gadget-uri, widget-uri, tehnologii avansate şi căcaturi simandicoase. Nici răsfăţat nu va fi pentru că urăsc răsfăţaţii. Sună urât până şi cuvântul ăsta. Cum să zici răsfăţat şi să te gândeşti la ceva atât de umil şi enervant?
Ăştia sunt genul de oameni care atunci când dau nas în nas cu greutăţile vieţii se pierd. Cad în cur şi-l sună pe tata sau pe mama, în cel mai rău caz. “Ajutor, nu ştiu ce să fac în situaţia asta pentru că sunt un răsfăţat nenorocit care a trăit o viaţă întreagă fără să aibă grija zilei de mâine.”
Mi-aş omorî copilul dacă ar ajunge prin absurd ca ăsta de mai jos. Are mai multe clipuri pe youtube dacă vreţi să vă convigeţi cu adevărat că este un idiot. Este român şi din câte se vede – copil răsfăţat. Arată ca un butoi şi este un maniac al calculatoarelor. Cineva mi-ar spune acum că grăsuţul este pasionat de calculatoare şi că am folosit un cuvânt nepotrivit. Prin această cale, eu îi răspund că nu există pasiune pentru calculatoare. Pasiunea, aşa cum am spus şi în trecut, poate fi doar pentru femei.

Du-te bă în pula mea cu reclamele tale.

Eram în microbuz şi mergeam spre destinaţie. Irelevant, dar acolo mergeam. Ascultam muzică neagră şi aveam căşti. Tot negre, da. Numai că ale mele sunt albe. Le bagi în urechi ca să nu deranjezi duduile din jurul tău. Şi ca să nu te bage în seamă, mai ales.
Stăteam pe un scaun iar pe celălalt, cel de lângă mine, era o pungă. O pungă goală pe un scaun gol. Nu era punga mea, nu era scaunul meu. Nu era golul meu. Cineva le lăsase pe toate acolo. Eu mă uitam pe geam, tremurând. Era frig şi nu era căldură. Logic. Unde nu e căldură e frig. Unde e fum e şi căldură. Dar nu era nici căldură, nici fum. Doar frig. Partea bună e că aveam muzică neagră, un fes negru şi atât plus o destinaţie la orizont. Chiar dacă nu vedeam orizontul. În schimb, simt o atingere suavă pe umărul drept. Surprinzător, nu era babă. Pentru că era suavă. Era doar o domnişoară uscată. Uscată la modul slabă, nu la modul “EU NU SUNT UDĂ”.
Ultima dată când mâncase ceva consistent era pe vremea lui Igor şi primul gând care mi-a trecut prin minte a fost “cine pula mea e Igor şi de ce n-a mai mâncat asta de-atunci”. Văd că uscăciunea dă şi din buze. Ăsta e semn că vorbeşte cu mine. Dar nu vede proasta că am căşti pe urechi? Le scot, de dragul ei şi al picioarelor stixiene.
Atenţie, textul înclinat spre dreapta nu este bătut de vânt şi nici emo. Este o simplă cugetare, aruncată acolo unde se cuvine. Sugerează maiestuos faptul că gândeam ceva intr-un anumit moment.

Uscăciune: Nu te supăra, e ocupat scaunul acesta?
Eu, vizibil ofuscat: Nu. În pula mea de uscată enervantă, nu vezi că e liber şi că mă uit pe geam?
Uscăciune: Atunci ce caută punga asta aici?
Eu, aproape în punctul de a-i zbura creierii cu un cuţit: Nu e a mea
Uscăciune: Deci pot să mă aşez?
Eu, în ultimul stadiu al răbdarii umane: Tu ce crezi? Aşează-te futu-ţi gura mă-tii de uscată. Sper să-ţi rămână oasele înfipte în scaun şi să te găsesc aici în 2011 pe vremea asta, implorându-mă să te scot de-acolo ca pe un vierme uscat din căcat.

Cât de ipocrit poţi fi atunci când dai un asemenea motiv? Mi-e silă de oamenii care găsesc motive aiurea pentru orice căcat ce se iveşte. În general, cei care spun că erau beţi nu se rezumă doar la orice căcat ce se iveşte. Sunt genul de oameni cărora le place căcatul mare, riscant, plin de adrenalina şi ilegalitate. Tocmai de-aia, 79% din criminalii români spun că erau beţi.
Mintea umană este bolnavă şi cuprinsă de violenţă. Unii spun că fără violenţă, viaţa ar fi plictisitoare. Şi până la urmă, ajung să le dau dreptate. Dar nu susţin violenţa şi nici nu mi se pare viaţa plictisitoare fără. Mie mi-e cam indiferentă violenţa. Dar mă uit în jur. Şi le dau dreptate, pentru că totul trebuie să fie vulgar, violent, spectaculos, monden şi bolnav ca să capteze atenţia. Şi beat, din când în când. Şi porno. Dar niciodată prost.
N-am auzit în viaţa mea un om spunând că s-a aruncat în faţa trenului pentru că era beat. Nu pentru că se întâmplă des iar ăla n-are cum să spună asta ci doar pentru că nu se întâmplă niciodată.