Genul de piesă care rupe pizda-n mine, no matter what. E fix pe filmul meu, poate de-aia. Știam oricum că o să mă rupă așa de când am ascultat demo-ul. Probabil o să intre pe radio și toate fanele Guess Who se vor mângaia pe sfârcuri de fiecare dată când dau play, rep.

Vorbesc despre chelneriţă la modul general, pentru că oricum astea sunt toate la fel. Am întâlnit câteva drăguţe şi le-am luat acasă la mine. Pe absolut toate celelalte le urăsc din aproape trei motive:

1. Zâmbesc fals. Sunt genul de om care apreciază sinceritatea. Decât să-mi tragi un zâmbet forţat mai bine îmi tragi una-n gură din suflet. Aşa măcar îţi ştiu starea de spirit.
2. Niciodată nu vin la timp. Nimeni nu vine la timp niciodată şi chiar sunt singurul om punctual de pe lumea asta, dar chelneriţele întrec orice limită. Sunt fix ca tenismenele: uneori prea devreme, alteori prea târziu iar deseori niciodată;
3. Notează pe un carneţel totul. Paradoxul este că de fiecare dată uită câte ceva. În general cine ce a comandat. E greu viaţa de chelneriţă sau e multă?

Aproape un motiv bun de ură este servirea ceaiului. În concepţia mea de om care bea ceai în oraş o dată la câţiva ani, el, ceaiul, trebuie adus cu lămâie şi linguriţă lângă. Eventual zahăr sau alte dulcegării. Mi se face scârbă literalmente când privesc ceaiurile din ziua de azi. Pe vremea mea, până şi ceaiul era servit altfel.
Acum e o cană cu o aţă ieşind din ea, în lateral, acoperită cu o farfurie. Când am văzut prima dată asta, m-am gândit la OB. Tragi de aţă şi puc: iese mizeria udă de la căldurică.
Când dai farfuria la o parte, un abur îţi fute ochii. Miroase puternic a mentă sau fructe de pădure şi-ţi ia vizibil pofta. Restul ceaiurilor sunt foarte proaste. Cum să bei ceai de mere?