Tag Archives: Constanţa

Glume

Publicat pe de
11

Eram acum câteva săptămâni într-un restaurant cu pretenţii. Nu m-am dus pentru caviar şi nici nu sunt vre-un mare mahăr, dar m-am dus pentru încălzit. Nu lucrez la bucătăria restaurantului şi nici la centrale termice, reparaţii. Doar că îmi era frig şi m-am gândit să beau ceva cald sau nu tocmai. M-am răzgândit uşor după, vă zic mai încolo dacă nu-mi scapă ideea.
Erau fix patru clienţi în toată camera aia imensă. Şi cu mine încă doi. Vreo şapte chelneri şi două chelneriţe. Urâte cum n-am mai văzut în viaţa asta. Dar măcar nu erau grase. Asta nu schimbă cu nimic situaţia de căcat în care mă aflam, dar si chelnerii erau urâţi cu spume. Cum să mă servească un om atât de urât? Sunt un bolnav psihic ce-şi imaginează tot felul de tâmpenii iar “fanteziile” mele cu urâţii şi urâtele sunt peste limita normalului de penibile şi scârboase. Încerc totuşi să-mi controlez acest impuls enervant şi îmi găsesc ( cu greu, ce-i drept ) o masă lângă ieşire. Ca să pot fugi cu prima ocazie, desigur.
În scurt timp, apare un chelner. Cel mai urât dintre ei, fie vorba între noi. Îmi dă un meniu şi la două secunde după mă întreabă cu ce mă poate servi. Nu te supăra, suntem două persoane şi un meniu. O să trebuiască să ne uităm întâi. Şi uite aşa, se hotărăşte să revină în cinci minute.
Nu pot să vă descriu în cuvinte ce fel de preţuri erau. Dar enorme. De banii ăia mâncam două săptămâni acasă şi îmbătam cel puţin trei batalioane sinucigaşe, însetate la maxim pentru Irak şi libertatea naţiunii.
După cele şapte minute şi jumătate care au trecut, nu reuşeam să mă hotărăsc. Aveam foame şi sete de elefant dar parcă nu mă lăsa inima să-i las ăstuia sute de mii pentru un căcat cu pretenţii. Eram într-o dilemă oficială şi mă apăsa greu la stomac toată treaba asta. Oi fi eu prost, dar nu şi fraier. Urmează un moment în care printr-o sclipire de geniu renascentist mă gândesc să plec. Să fug ca un laş în calea morţii, dar este mult prea târziu.

Ce vă aduc? Un Martini, ceva?

Bufneşte în râs, crezând că a spus cea mai tare glumă din lume. Văzând ulterior că nici măcar un zâmbet nu mi-a smuls, răspunde pe un ton serios “Glumesc, desigur”. Bine că ai precizat, nu ştiam glumele de chelner.

Mă bucur că ai citit 398 de cuvinte ca să auzi o glumă proastă de chelner. Ca un sfat pentru viitor, citiţi-mi articolele de la sfârşit la început. Puteţi salva timp preţios. Zilele astea sunt inapt şi rupt de oboseală. Cu regrete eterne spun că nu pot mai mult şi nici mai bine.

Domnişoară cu papuci…

Publicat pe de
11

Eram în microbuz şi mergeam spre destinaţie. Irelevant, dar acolo mergeam. Ascultam muzică neagră şi aveam căşti. Tot negre, da. Numai că ale mele sunt albe. Le bagi în urechi ca să nu deranjezi duduile din jurul tău. Şi ca să nu te bage în seamă, mai ales.
Stăteam pe un scaun iar pe celălalt, cel de lângă mine, era o pungă. O pungă goală pe un scaun gol. Nu era punga mea, nu era scaunul meu. Nu era golul meu. Cineva le lăsase pe toate acolo. Eu mă uitam pe geam, tremurând. Era frig şi nu era căldură. Logic. Unde nu e căldură e frig. Unde e fum e şi căldură. Dar nu era nici căldură, nici fum. Doar frig. Partea bună e că aveam muzică neagră, un fes negru şi atât plus o destinaţie la orizont. Chiar dacă nu vedeam orizontul. În schimb, simt o atingere suavă pe umărul drept. Surprinzător, nu era babă. Pentru că era suavă. Era doar o domnişoară uscată. Uscată la modul slabă, nu la modul “EU NU SUNT UDĂ”.
Ultima dată când mâncase ceva consistent era pe vremea lui Igor şi primul gând care mi-a trecut prin minte a fost “cine pula mea e Igor şi de ce n-a mai mâncat asta de-atunci”. Văd că uscăciunea dă şi din buze. Ăsta e semn că vorbeşte cu mine. Dar nu vede proasta că am căşti pe urechi? Le scot, de dragul ei şi al picioarelor stixiene.
Atenţie, textul înclinat spre dreapta nu este bătut de vânt şi nici emo. Este o simplă cugetare, aruncată acolo unde se cuvine. Sugerează maiestuos faptul că gândeam ceva intr-un anumit moment.

Uscăciune: Nu te supăra, e ocupat scaunul acesta?
Eu, vizibil ofuscat: Nu. În pula mea de uscată enervantă, nu vezi că e liber şi că mă uit pe geam?
Uscăciune: Atunci ce caută punga asta aici?
Eu, aproape în punctul de a-i zbura creierii cu un cuţit: Nu e a mea
Uscăciune: Deci pot să mă aşez?
Eu, în ultimul stadiu al răbdarii umane: Tu ce crezi? Aşează-te futu-ţi gura mă-tii de uscată. Sper să-ţi rămână oasele înfipte în scaun şi să te găsesc aici în 2011 pe vremea asta, implorându-mă să te scot de-acolo ca pe un vierme uscat din căcat.

Aş vrea

Publicat pe de
10

Sincer, n-am chef să zic nimic. Tocmai de-aia mi-am şi făcut blog. Că aşa a vrut muşchiuleţul meu drept. De fapt, l-am făcut ca să vorbesc mult despre nimic şi să mă cert cu toţi proştii. Până acum, mi-a ieşit doar aia cu proştii dar se lucrează intens rău la prima parte. Apăsat pot spune. Între timp, m-am plictisit de a doua şi nu mai mă cert cu nimeni. E haos.
Cu toate astea, aş vrea o Românie cu autorităţi care să nu fie luate prin surprindere de ninsori. Bă, o singură iarnă, într-un singur an. Atât să aud: Autorităţile au făcut faţă ninsorilor abundente. Ăştia sunt în stare să nu facă faţă ninsorilor chiar şi atunci când nu ninge. E tradiţie, să moară mă-sa. Crăciun fericit şi autorităţi luate prin surprindere. Iarnă de iarnă. Am trăit cu ele, murim cu ele. Autorităţile au fost luate prin surprindere. Să-mi bag pula-n ele de autorităţi, zic.
Am făcut într-o oră jumătate un drum de maxim 30 minute. Normal, pentru că autorităţile au fost luate prin surprindere. Iar apoi am fost nevoit să-mi fac singur drum prin zăpada de 40 de centimetri. Pentru că autorităţile au fost luate prin surprindere. La ora 12:15, cinci indivizi curăţau zăpada de pe trotuar. La ora 12, da. În mijlocul zilei. Exact la ora la care eu băusem deja cinci beri şi futusem patru curve. Ipotetic vorbind.
O să mă mut într-o ţară în care nu ninge niciodată. Într-o ţară în care toţii proştii vor înceta să poarte căciulile alea penibile cu urechi. Da, nu ştiu de ce se numesc cu urechi, că nu îţi mai apar două din senin când porţi aia pe cap, dar fie. Sunt călduroase pe mă-ta, dacă vroiai să te aperi cu asta. Sunt penibile cu p mare şi tu eşti un prost cu p mare dacă ai cumpărat vreodată în viaţa asta aşa ceva. Şi cu p mic dacă te-ai gândit măcar să-ţi cumperi.
Rămân la concluzia că românii sunt cele mai proaste animale existente.