Lucrez de două săptămâni şi jumatate la articolul ăsta şi încă nu ştiu despre ce voi vorbi. N-am timp să mă scuz, dar conform zodiei mele, cică cea mai întâlnită scuză ar fi că mă doare spatele. Da, mă doare spatele pe bune şi să ştii că e din cauza lui Scooby Doo. Cine e Scooby Doo şi de ce? Asta e cea mai stupidă întrebare auzită azi. Scooby Doo e prietenul meu imaginar. Da, este imaginar şi are un nume, pentru că toţi prietenii mei au un nume, asta nu înseamnă totuşi că toţi cei ce au un nume sunt prietenii mei. E logică de baltă, dar pentru asta sunt eu caracterizat cel mai bine şi să ştiţi că sunt cum nu se poate de mândru de mine.
Am repetat logica telefoanelor ţinute pizdiş prin diverse locuri, dar niciodată unde trebuie. Unii văd telefoanele ca pe nişte monştri minusculi. Până şi Scooby Doo e mai curajos decât voi, deşi lui îi este frică de monştri. Telefoanele sunt pentru vorbit, nu pentru ţinut în buzunare, ghiozdane, gentuţe, geamantane, piane şi alte bâzdâgănii, pe vibraţii, ca să nu deranjeze. Urăsc oamenii care nu respectă telefoanele. Fără ele, aţi fi încă în epoca de piatră, vorbind cu cei dragi o dată la câteva milenii, cand vine Paştele.
Vecinul meu de la 5 vinde heroină. Asta nu e o acuzaţie directă, e doar o informaţie primită târziu în noapte de la…Scooby Doo. Problema mea nu este faptul că vinde, problema ar fi faptul că o consumă. E cel mai ciudat hipiot întâlnit vreodată. Are o căciulă cu urechi de blană pe care o poartă şi când se cacă, chiar daca e vara. Te întrebi de unde ştiu că se cacă? Se aude. Omul ăsta face scandal din orice. Dimineaţa la ora 6 îl auzi cum ţipa: "Păi nu ţi-am zis fă că asta e baia mea? Ce dracu baţi la usă când mă cac?". Aşa aflu că se cacă. Mai târziu, aflu cum ascultă muzica, şi ştiu că se droghează şi bea, pentru că începe cu minimal, continuă cu hip hop şi se opreşte la manele. E un hipiot cocalar, cu dacie 1300 dotată cu semn Nike ( citit naic ) pe lunetă. E gay daca mă gândesc mai bine, dar e vecinul meu hipiot, care vinde heroină şi trebuie respectat pentru asta.
Scooby Doo ar vrea să-l fută măcar o dată, dar îi e frică de caciula lui cu urechi de blană. Cu ocazia asta, spun şi eu că nu suport căciulele cu urechi de blană. Parcă ţi-ai pune un maimuţă pe cap şi te-ai înveli cu coada ei. E aiurea şi pe de-asupra, maimuţa are cur şi pute.
Scooby Doo a fost de faţă când Dumnezeu mi-a dat un semn azi. O să vă povestesc mâine despre ce e vorba, pentru că acum trebuie să mă rog.
Domnul fie cu voi, fii mei!

Undeva in spate, deasupra falezei a carei margini se pierdeau in desis, albastrul cerului prinsase o paloare rosiatica. “Maine va fi o zi superba”, zic eu. Nu m-ai auzit, te straduiai sa chitesti un prosopel…
Pierdut printre ganduri, observam linia in continua miscare..unde apa invada nisipul. Am ales locul asta pentru a fi singuri o vreme, departe de aglomerarea plajelor, discotecile zgomotoase ori turisti curiosi. Vroiam sa-ti spun ca acele linii multicolore, cu galben..portocaliu si verde ti se potrivesc de minune. Dar nu…ar fi fost prea mult, si asa ti-am spus de-atatea ori ca esti superba, desi nu ma ascultai nicicand. Te-ai aruncat in apa fara teama, te-ai jucat…m-ai indemnat sa mi te alatur, dar m-am prefacut ca nu aud…eram inecat in propriile ganduri, in lucruri mult prea cotidiene pentru a merita sa ti le spun.
Te-am privit indelung atunci cand ai iesit din valuri, cand ti-ai luat prosopul pe care doar ce-l chitisei…Te-ai asezat langa mine, si ai tacut cateva momente.
Mi-ai oferit o felie de portocala, si ironic imi spui: “poate te mai indulcesti putin”…mi-ai zis-o zambind, ghemuita in fata mea precum un catelus nevinovat. Privirea ta blajina ma fascineaza si acum…mai mult ca ieri, mai putin ca maine…te asezi cu capul pe pieptul meu, imi poti auzi cu usurinta inima ce de-abia bate..auzi doar zgomotul valurilor si al inimii mele. E tot ce mi-am dorit…sa te tin macar o data in brate, acolo…pe malul marii agitate.

- Va Continua candva…poate –

Noapte, autostrada, viteza, emotie, dorinta, asteptare…vis, si un drum lung pana la mare. Eu sunt atent la drum, iar ea se joaca cu mana prin parul meu. Ii place sa ma priveasca si sa ma rasfete cu atingerile fine ale mainilor ei, sa-mi rasuceasca firele de par pe degetele ei subtiri.
Se aude la radio o melodie lenta, motorul “toarce” ca un leu gata sa atace. Ii mai arunc din cand in cand o privire plina de dragoste…iar ea isi “face de cap” cu mainile pe corpul meu: imi mangaie chipul, deseneaza cu degetele conturul buzelor mele, apoi coboara usor pe gat si ajunge pe pieptul meu, unde zaboveste cu mangaieri fine si saruturi umede…incerc sa fiu concentrat la drum, insa nu pot. Alaturi de mine este fata pe care mi-am dorit-o toata viata, si parca drumul devine din ce in ce mai lung…apas acceleratia la maxim si acul sare de 230. Simt adrenalina pana in varful degetelor de la picioare, si ma uit la ea. Putin speriata, putin somnoroasa…insa e neschimbata. Aceiasi persoana de care m-am indragostit acum 6 ani. Cu mainile impreunate, tinandu-le in barbie..ma priveste. O intreb daca are nevoie de ceva, vreau sa ma asigur ca e bine..insa imi raspunde ca are nevoie doar de mine. O clipa de neatentie, si un camion imi taie calea. Nu am cum sa evit, si il acrosez. Masina se opreste intr-un final, si ma uit in dreapta. Scaunul este gol…ea nu mai e in masina. Ma uit in oglinda si ii vad trupul insangerat pe asfalt. Cobor in graba, ma arunc in genunchi langa ea..si o privesc. Deja era un inger, un inger care a plecat mult prea devreme de langa mine…unii spun ca a fost o intamplare, si ca puteam fi eu in locul ei…

Oare ce sunt cu adevarat intamplarile? Cineva acolo sus raspunde viselor? Raspunde placerilor sau nevoilor? Nu cred ca vom afla vreodata cine si de ce…le-au numit destin, un cuvant fara explicatii, atat de mult filozofat incat nimeni nu-l mai crede. Doar idei…omul gandeste si cand nu gandeste. Probabil asta se intampla cu mine acum, in aceste clipe..in care inchid usa in urma mea, lasand dincolo de ea ultima zvagnire a gandirii mele.

Sunt doar eu si cei ce ma suporta,
Care sunt infipti adanc la mine in aorta…

Ati observat vreodata cat de bine te simti cand vorbesti cu un prieten? Un prieten bun, cu care n-ai vorbit de ceva vreme? Eh, eu am multi de-astia, si azi am vorbit cu unul. Mai precis una. Imi place cand rezumam asa viata noastra. Ce-am facut intre timp, una, alta…e prea tare. Imi place ca o gluma intre prieteni face cat 100 de lucruri bune. Imi lipsiti ba, si mi-e dor de voi toti. Mi-e dor sa trimit scrisori, mi-e dor sa primesc scrisori. Apropo, mai e in oras cutia aia rosie postala? Poate am fost eu “distrat” si n-am observat-o. Ma indoiesc sa mai fie acolo, pentru ca acum comunicam prin e-mail, coaie. Ce ne mai trebuie noua cutie postala…

Un prieten adevarat te ajuta la greu, si nu te uita cu timpul. Am avut surpriza sa vorbesc cu persoane dupa 5,6 ani de zile…si pot sa va spun ca nu s-a schimbat nimic. Aceiasi oameni “nebuni” pe care-i stiam, aceiasi oameni care ar face orice daca i-ai ruga, aceleasi persoane sufletiste, persoane care te iubesc cu adevarat.

Un prieten bun, face cat 10 ore de somn.
Un prieten bun, face cat 30 de medicamente
Un prieten bun, face cati 40 de prieteni falsi
Un prieten bun se cunoaste…

Sfarsitul? Adica finalul finalurilor? Da! Asta e momentul in care te trezesti dimineata. Nu te trezesti ca asa ai fi vrut ci pentru ca ai auzit o explozie mare. Sari din pat, si fugi la geam. Uitandu-te pe fereastra, vezi ceva ciudat. Cerul este rosu, prea rosu pentru ora aia… Curand, te uiti la centrala nucleara din departare. Iti dai seama ca ceva s-a petrecut acolo. Se trezeste si ea. Vine langa tine, si o iei in brate. Va uitati amandoi pe geam…si intelegi ca sfarsitul e aproape. O saruti pe frunte si ii spui ca totul va fi bine…nici macar tu nu crezi asta. Incepi sa tremuri. Frica de moarte? Sau frica de necunoscut? In curand pamantul se cutremura. Ea incepe sa planga si te strange in brate…se agata de tine si nu poti sa te misti. Ii spui la ureche “te iubesc, hai sa ne salvam”….in secunda urmatoare geamurile casei se sparg. Realizezi ca ai muncit o viata pentru nimic. Te-ai agitat degeaba, nu ai dat importanta lucrurilor speciale din viata ta, nu te-ai bucurat de fiecare rasarit de soare privit, nu te-ai bucurat de linistea unei dimineti…ai trait degeaba? In acele momente de groaza, ti se deruleaza prin fata ochilor toate momentele frumoase prin care ai trecut. Senzatia de slow-motion te zapaceste…iti vezi copilaria, vezi momentul absolvirii si toate clipele speciale..incepi sa-ti juri ca daca veti scapa cu viata te vei schimba. Vei da importanta la tot ce n-ai dat pana acum, vei calatori mai mult, vei face fapte bune, vei iubi mai mult.. Iti vine sa urlii…realizezi ca pierzi tot, absolut tot ce ai facut pana acum si ca nu ai ce face..esti neputincios, esti veriga slaba din lantul vietii. Iei telefonul. Incerci sa suni pe cineva apropiat. Ai vrea sa auzi vocea calda a mamei, sau ai vrea sa-l auzi pe tatal tau incurajandu-te…ai nevoie de ei in aceste momente dificile. Nu ai semnal..dupa atatia ani in care nu ai dat importanta, iti simti inima cum bate, simti adrenalina cum pulseaza…traiesti clipa la maxim.

Iesiti afara din casa. Chiar daca nu vezi, stii ca e ceva in aer. Dusmanul invizibil va oboseste, va ia si ultima speranta de salvare…in vitrina magazinului vezi o rochie de mireasa, atunci ii promiti ca daca veti scapa ai vrea sa o vezi in rochie de mireasa, alaturi restaurantul chinezesc la care obisnuiati sa luati cina este gol…geamuri sparte, o lumina slaba se zareste undeva in spate..ii promiti ca veti manca zilnic acolo daca veti scapa…alergati mai tare spre necunoscut, si apuci sa o mai privesti o data in ochi si sa-i spui ca o iubesti. Cazi in genunchi, te uiti la ea si simti ca nu mai ai aer. In doua secunde te-ai stins..ai trait degeaba. N-a ramas nimic dupa tine, sau daca a ramas, nimeni nu-si va aminti de existenta ta, de ce ai facut pentru lumea asta.

Tu, cititorule…vei fi mai atent la ce se intampla in jur?