Visul oricarui copil, era sa devina mare. Eu am fost copil, deci eu am vrut sa devin mare. Cum spuneam acum ceva vreme, "copii mici…probleme mici, copii mari…probleme mari". Era bine atunci, era bine sa nu ai responsabilitati, sa stii doar ca trebuie sa mergi la gradinita zilnic apoi sa te joci cu copii.
Ne infuriam de fiecare data cand cineva ne spunea ca suntem mici si vroiam sa credem ca suntem mari: "Eu sunt mare deja, am 7 ani!"….imi amintesc fraza asta ca si cum as fi spus-o ieri. E aiurea cand spun acum: Am 19 ani. Mi se pare sec…asa spus…si ma gandesc ca atunci cand voi avea 20, probabil ma voi gandi serios la batranete.
Cum se duc anii prietene…

Prietene, s-a facut ora UNU. Ma tot uit la ceasul asta si parca nu-mi vine sa cred. Ma minunez, si imi spun din nou, ca maine voi fi nedormit. Dar stai, maine e joi…si joi n-am cursuri, deci dorm. Ma simt ciudat si totul mi se pare straniu…tastele astea imi par asa murdare, paharul de langa mine imi pare murdar de asemenea, castile sunt rupte si murdare. Da, inca mai e cola in pahar…dar paharul mi se pare murdar, deci nu beau. O singura inghititura poate avea acelasi efect ca si un acid pe care l-as inghiti in locul licorii cafenii. E straniu deci, dupa cum ziceam…
Aberez iar si tot sper sa-mi vina candva inspiratia aia divina, ca mai apoi sa pocnesc un articol de-ala traznet care sa-i faca paf pe multi. Dar e straniu din nou…nimic, doar ganduri si idei neterminate oarecum.
Patru persoane complet diferite ( unele nici nu se afla pe langa mine ) m-au intrebat ce-am de sunt suparat azi. Uh…sincer, e straniu iar, pentru ca nu sunt suparat…poate doar obosit, ingandurat si un pic mai mult cu capul in nori. Atat, sunt doar eu, baiatul straniu si simplu care nu vorbeste niciodata doar de dragul celor din jur, ci doar atunci cand simte ca are ceva important de spus.
E straniu felul in care ma privesc persoanele dimineata. Am ajuns chiar sa ma intreb daca sunt cumva murdar, sau daca am slitul desfacut…dar nu, eu n-am slit. E stranie ura asta pe care o port soferilor de microbuze. Nu mi-au facut nimic, totusi…dar tot mi-e ciuda pe ei si am anumite repulsii cu privire la persoana lor murdara.
Ma uit acum in spate si-mi dau seama ca eram ambitios. Prea ambitios chiar. Vroiam sa fac blogul asta cunoscut, vroiam sa fac lumea sa priceapa ce vreau eu sa spun aici, dar n-am reusit. Probabil ca nu mi-a pasat cu adevarat si cu siguranta ca nici de-acum inainte nu se va schimba ceva. E stranie lipsa mea de interes comparata cu nevoile si gandurile mele din anumite momente.
Ah, e unu 25. Eu somn, Mihai Iorga, raspunde-n aschia masii la mesaje, e important pentru umani!

Desi am fugit ca de dracu de leapsa asta, tot a ajuns la mine, datorita lui emese.
Nu m-am omorat niciodata cu sportul. Nu mi-a placut sa fac sport dar nici sa privesc la altii cum il practica. N-am inteles niciodata de exemplu, ce e atat de interesant la fotbal, de unde si pana unde bataile alea pe stadioane, de ce e atat de important un record de viteza la alergare si care e treaba cu bataia in ring. Am fost genul de copil moderat, fara pretentii de la parinti, aproape mereu multumit cu ceea ce are si i se da, dar care nu a vrut niciodata sa-i vada pe “idolii din fotbal” sau mai bine spus “generatia de aur” in carne si oase, bine…decat pe Hagi. Am primit fara sa cer, iar la o frageda varsta, prin 2000 cred, la meciul Romania – Portugalia am fost pe stadion. A fost prima si ultima data cand am fost la un meci de fotbal si pot spune cu siguranta ca mi-a ajuns, desi atmosfera a fost destul de placuta, Romania calificandu-se la Euro 2000
Nu pot sa spun ca am practicat vreodata un sport, am fost la bascket timp de vreo doua saptamani, dupa care am renuntat pentru ca mi se parea o prostie sa ma duc zilnic la antrenamente. Oricum nu ma pasiona si pierdeam timpul degeaba – nu ma vedeam ca un viitor sportiv.
Niciodata nu am spus nu, mereu sunt dispus sa incerc lucruri noi si au mai fost zile/nopti cand am mers cu prietenii la un fotbal, chiar daca “dau cu stangu-n dreptu`”

Unul dintre cele mai chinuitoare lucruri ale copilariei de care imi amintesc este scoaterea dintilor. Preferam sa tac, sa nu deschid gura sa nu misc si sa nu mananc pentru a nu le da de banuit parintilor. Uram sa leg cu ata dintele, sa stau cu ea o ora, o ora si ceva, ca pana la urma sa-mi fie scos tot cu mana.
Atat de frica mi-a fost, incat unul dintre dintii din fata se misca atunci cand respiram. Da…am tinut secret asta, pana intr-o zi cand a fost observat din greseala de catre parinti.

Nu stiu voi, dar eu am petrecut momente “de groaza”…

Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa diferenta subtila dar importanta in acelasi timp intre a sustine o mana si a inlantui un suflet. Si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva si a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta. Si uite asa, omul incepe sa invete…ca saruturile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promisiuni.
Incepem sa ne acceptam caderile cu capul sus si ochii larg deschisi. Invatam sa ne construim drumurile pe baza “astazi” si “acum” pentru ca termenul de “maine” este prea nesigur pentru a face planuri si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului. E prea mult, pana si caldura cea dadatoare de viata a soarelui, arde in vremurile astea…
Ajungi sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati pe degetele unei singure maini si ca cel ce nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii.
Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ce i-au fost spuse.
Cu timpul inveti multe si intelegi ca daca ai ranit un prieten, e posibil ca prietenia asta a voastra sa nu mai fie la aceeasi intensitate si tot cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta doar sufletele cu adevarat mari o pot face.
Toate se invata cu timpul….dar cine mai are timp in zilele de azi?