Simt nevoia sa ma hidratez cu niste vodka, sa umplu toate golurile cu fum si sa ma fut fara sa stiu cum il cheama, cati ani are si ce dracu vrea de la mine. Vreau sa fiu egoista, infecta, egocentrista, nemiloasa, infatuata, exact asa cum au fost si cei pe care i-am iubit pentru ca ma minteam ca merita. Sa ma fut si sa am eu orgasm prima, sa ma ridic de pe el si sa ma imbrac, sa-l pup pe frunte si sa-i zic merci. Sa plec si sa nu ma mai vada niciodata, sa ma injure si sa faca laba frustrat. Sa nu imi peste ce le va povesti prietenilor, sa nu ma mai gandesc daca lui ii place asta sau nu, sa nu mai simt nevoia sa-i aud vocea si sa fiu atat de scarbita de ideea de a ma fute cu el incat sa trebuiasca sa ma imbat bine de tot inainte.

Pentru Andra: Frumos tati, m-a distrat enorm tonul tau calm dar in acelasi timp dur si tocmai de-aia am facut ceea ce ai zis, si am postat asta aici. Sper sa fi scris tu, sa nu vina vreun dement peste vreo trei zile sa-si revendice "opera".
Pentru voi: Nu, habar n-am cine e Andra si nici nu stiu ce-a apucat-o sa trimita asta pe mail, dar a facut-o.
Pentru toti: Am postat, acum pa.

Daca peste sase ani ai fi orb, dintre toate mainile care iti vor fi modelat trupul, le-ai recunoaste pe ale mele? Daca mi-as apropia buzele de urechea ta, cum am facut-o de atatea ori…de-mi spuneai ca se aude marea din gura mea, oare s-ar mai auzi atunci?
Ai mai sti ca degetul care iti scrie apasat pe spate “te iubesc” e acelasi pe care il sarutai hazliu inainte sa-ti pui mana sub cap ca sa te conduca in imparatia somnului?
Mi-ai mai recunoaste oftatul, dintr-o mie..cand imi merge greu? Ai mai recunoaste icnetele tastelor asuprite de mainile mele in noptile in care te culcai mai devreme?
Ma opresc putin din scris acum…unde vreau sa ajung cu atatea intrebari la care n-as putea suporta povara raspunsului gresit…? Raspuns gresit, sau doar adevarul? Ce doare mai mult? Adevarul sau minciuna… De ce ar mai conta peste ani precizia amintirilor tale? De ce? Ce ciudati suntem noi oamenii…ne proiectam fericirea si dramele in viitor, negand iresponsabili prezentul. Caci daca as acepta prezentul, tu n-ar mai trebui, orb fiind peste sase ani, sa raspunzi la toate incertitudinile mele…Dar cand s-a ingropat iubirea, oare?

fara.mp3

De ce ne folosim de minciuna pentru a crea o falsa imagine a realitatii…si mai ales, de ce cand iubim? De ce inselam in diverse moduri, mai nevinovate sau nu, mai dureroase sau nu…dar o facem zambind? Suntem in adulter mai frumosi, mai siguri de noi si avem nevoie de o confirmare exterioara pentru a ne hrani orgoliul? Fidelitatea este o aluzie? Sau poate minciuna care ne devine o a doua natura ne hraneste mai mult si ne duce in lumea atat de fada a iluziilor?
Ipocrizia de care ne lovim in fiecare zi a ajuns sa faca parte din viata noastra: o recunoastem, o simtim, “o gustam” din plin si culmea…am inceput sa o integram, acum se impune ca o realitate.
Vindem si cumparam imagini, cu ele ne hranim iluziile…nu avem o oglinda interioara in care sa ne privim din cand in cand? Nu putem sa fim monogami nici macar in dragoste?
Se spune ca minciuna nu cauta raspunsuri, ci naste intrebari. Minciuna nu cere iluzii pentru a fi acceptata, s-ar multumi poate cu o clipa in care sa uiti ca ai invatat sa iti fie teama de ea, sa accepti ca face parte din viata, nicidecum nu este o iluzie, ci o realitate.
Visam pentru a putea construi, ne inaltam in ganduri pentru a putea innainta, mintim pentru a ne ascunde neajunsurile in fata realitatii, in fata propiei constiinte, in fata lipsei de univers…si cand o facem in iubire, ne rostogolim pe ultima treapta a demnitatii umane…

E greu sa stai langa cineva pe care nu il iubesti, sa te amagesti tot timpul ca esti fericita, dar gandurile tale, sentimentele, fiinta, sunt date altui barbat pe care trupul tau il doreste iar mangaierile celui de langa tine devin un chin de nedescris, un zbucium in interiorul tau, care in anumite momente te va face sa rabufnesti, sa explodezi, sa cedezi nervos cu fiecare iesire nervoasa. Cu cat durerile sunt mai mari, cu cat o iei de la capat mai inversunata si incrancenata ca vei putea trece peste aceasta iubire. Gasesti forte nebanuite “sa nu ramai la pamant”, sa te ridici, sa mergi inainte, insa ranile nu se inchid. Ti-ai fi dorit din toata inima sa fie al tau dar imposibilul nu s-a intamplat, ai ajuns la limita si ai clacat cand te-ai despartit de omul pe care ti-l doreai langa tine toata viata. Totul s-a naruit: vise, sperante, bucurii, placeri…incerci sa o iei de la inceput langa altcineva, dar vei putea atata timp cat trupul, mintea, sufletul, iti este data celuilalt? Oare nu te amagesti? Amagirea este un sentiment la fel ca drogul. Ai impresia ca te face fericit, dar asta se intampla numai pe moment, atunci cand vin momentele de singuratate, cand gandurile te napadesc, cand noaptea se asterne si intunericul cade…el se dezlantuie innauntrul fiintei tale ca o fiara care vrea sa iasa afara dar nu poate fiind inclestata in adancul inimii si te arunci nebuneste in bratele celui care este langa tine, si iti mai iei “o doza mica de hasis” pentru a avea puterea sa mergi inainte. Dar cat timp va mai dura? Oare pana la sfarsit vei trai cu aceasta neimplinire?