Am şi uitat de când n-am mai scris un articol cu patimă, care să mă gâdile pe ventriculul drept. M-am transformat într-un ucenic al “brigăzii critic” iar ăsta cică ar fi doar începutul. Nu e vina mea, dar nici a lor. E vina colectivă cum s-ar zice, şi e fix ca-n bancul cu timpu`. Şi nu mai ştiu cine zicea, dar pun pariu că Alexandra: De ce trebuie să spună lucruri mărunte în cuvinte mari?
Pe bune, mă fac să mă simt cel mai fraier că nu înţeleg mereu, dar apoi realizez că de fapt e doar un căcat de cuvânt pe care probabil nici persoana respectivă nu-l cunoaşte dar îl foloseşte pentru a demonstra că are cunoştinţe dexteriene ( din dex ) . E dovada clară ca sunt incompetenţi şi tot dialogul ăsta e ca un futut de concurs de genul: care scoate cea mai abstractă propozitie câştigă un os.
Ştiu că limba română e multă şi complexă dar hai să vorbim acelaşi caşcaval, daca vrem să ne şi înţelegem între noi. Chiar nu vreau să pricep reforma pulii mele ci vreau doar să am o viaţă mai bună, fără să-mi încarc memoria inutil cu dezbateri, demersuri şi referendumuri pe teme banale.

Adică nu voi prieteni, că sunteţi sensibili. Doar eu – irascibilul, nemuritorul, parşivul.
Lăsând orice teorie revoluţionară la o parte, ajungem la vestita întrebare: Eu cum dracu am adormit azi-noapte? Oamenii mei teleofnarii corespondează cu mine, dar eu pas. Ştiu că-l priveam pe nebun şi muream de drag dar dintr-un anume moment…PAC! Blank. Nimic. Am adormit înaintea paznicului de la uzină şi faptul că habar n-am cum dracu am ajuns acolo ar fi cel mai mic detaliu din toată târâşenia asta. Chestia e că trezitul de dimineaţă începe să-mi placă de când cu muntele în frunte şi chiar nu pot să găsesc o explicaţie logică.
Buna dispoziţie nu ţine mult şi fără pic de timiditate, am început să-mi blestem zilele copios. De ce pula mea a trebuit să fiu înalt? Nu suport înălţimea asta şi nu suport să lovesc ceva cu capul. Nu-i problemă de spart, că nu s-a inventat încă lucrul care să-mi spargă vreo parte a corpului dar vorbim de o demnitate nesuferită pe care o posed cu mândrie.
Chestia e că unuia i-a luat toată viaţa să înteleagă că de fapt nu trebuie să înţeleagă totul. Eu înţeleg asta dar totuşi nu înteleg de ce trebuie să fiu înţelegător cu astea doar pentru că sunt înalt.

Cunosc o serie de oameni care par să se trezească în fiecare zi cu faţa la cearceaf. Când zic serie mă refer la o puzderie de moguli care pot fi numerotaţi cu uşurinţă. Se ştie din start că atunci când ajungi să spui că cineva se trezeşte mai supărat şi cu o poftă de criticat mai mare decât a mea înseamnă că întreg căcatul e mult mai serios decât pare. M-am născut o dată cu critica iar asta pentru mine nu mai este de mult o simplă acţiune ci o calitate, chipurile. Scooby Doo mi-a spus cândva că cine nu critică, nu simte sau pur şi simplu este prea idiot ca să o facă. Fiecare cu alegerea lui, dar trebuie să ştii şi ce urmează după. Exemplele curg şiroaie în rândurile de mai jos.

1. Un tip zicea cândva că miroase a căcat în bar. Şi tot spunea şi tot se plângea de lucrul ăsta încât până şi eu ajunsăsem să plâng gândindu-mă la nefericirea lui. Era trist să-l asculţi iar după câteva ore deja nu-l mai suportam. Amice, dacă-ţi miroase a căcat, de ce gâtul mă-tii nu pleci?
2. Un alt tip se plângea de nevastă-sa acum ceva vreme. Că are curul mare şi sânii mici, probleme cardiace sau la etaj, şi alte mii de chestii inutile. Ideea e că nu stau să-i caut nod în papură omului, dar dacă tot are cea mai “nasoală” nevastă din lume şi crede că merită ceva mai bun…de ce nu-şi caută alta?

Concluzia ar fi simplă: simţi, critici, actionezi – simplu, nu?

Hai să vorbim despre mirosuri fine, despre afine şi despre tine.
Eşti zero barat dacă ai un parfum sau un spray ieftin şi prost. Prost de fel sau prost de gust, acelaşi marţipan, doar ambalajul diferă. Şi nu, de data asta chiar nu sunt rău, sunt doar realist şi aş zice să nu ne mai căcăm pe noi şi să spunem pe bune o dată pentru totdeauna, pentru că da! Chiar m-am săturat până peste cap de mirosurile astea banale, mirosurile de săpun şi FA. Fă mai bine ceva în privinţa asta şi salvează-mă de la înec. Sincer îţi spun, prefer să nu miroşi a nimic decât să miroşi a căcat. Căcat la propriu dar nu la figurat. Ştiu, se mai întâmplă să fie omul de căcat şi să pută, dar o face involuntar uneori. Tu ţi-o faci cu propria mână şi asta mă sperie cu adevărat.
Concluzia e că prefer să miroşi a transpiraţie decât să miroşi a FA.

Pentru că, da…aşa-i firea omului: să alerge după cei ce nu-i merită, după cei care nu sunt potriviţi, după cei ce sunt ataşaţi de altcineva sau n-au timp să se ataşeze de cineva. Privit de departe, totul pare un joc sadic, o luptă interioară dar în acelaşi timp exterioară care nu va înceta niciodată, iar ceea ce este mult mai interesant decât tot ce-am spus până acum: exact sub nasul nostru se află mai mereu cineva care aleargă dupa noi, dar NU. Noi nu vrem ce-i uşor de obţinut, oricât ar fi de interesant şi de frumos, întotdeauna ne dorim ceea ce nu putem avea, adică ceea ce este foarte greu de obţinut.
Important de notat, ar fi că până la urmă ştim să ne oprim puţin din fuga asta şi privim în jur, dar şi în interiorul nostru, observând ce se întâmpla. Putem avea surprize, căci aparenţele înşeală şi ce e mai grav: putem afla că totul este un nimic.
M-am oprit de câteva ori şi să ştii că mi-a prins bine, pentru că de fiecare dată, vorbesc cu oamenii potriviţi şi am ocazia să învâţ câte ceva de la fiecare, să acumulez experienţă şi să ştiu cum să reacţionez în situaţii dificile.
Totul pentru….a nu trăi degeaba.