Sunt genul de om care face şi tace. În general un pic mai bine ca tine, pentru că da, sunt prea minunat. Sunt mai acid decat un acid clorhidric iar condimentele de pe leşurile KFC sunt parfum pe lângă urâciunea mea din ziua de vineri, 13 care de fapt era duminică pe înserat. Cred că sunt cel mai nenorocit coşmar pe care l-ai avut vreodată iar faptul că ţi le spun acum ropotă să ştii că face parte din joc. Fiecare joacă ceva în viaţă: unii roluri, alţii baschet sau fotbal…dar eu n-am nevoie, pentru că viaţa mea nu e o scenă sau o arenă, ci se cheamă simplu: Mi-Ra-Col. Ce ating se înverzeşte, ce înjur se ofileşte. Scuip venin şi flăcări de dinozaur iar singurul lucru care mă poate opri în momentul ăsta sunt chiar eu. Spun lucruri înţelese doar de mine dar asta nu înseamnă că sunt de neînţeles. Am ochii roşii de când m-am născut iar aura mea luceşte feeric peste mări şi tări. Probabil credeai că e un al doilea soare, dar când colo eram eu.
Poate ar trebui să dorm?

Azi vorbim de nemurire şi amintiri, de mătrăgune şi pamfletisme, de urare şi urări, de ură şi îndeletniciri.
Dacă n-ai prins ouăle kinder cu căcat galben înauntru, poţi să-ţi dai una după ceafă şi să te arunci în cap. Ştiu că nu mai e la modă oul galben cu surprize pentru că acum ai jumătate cremă, jumătate sloboz. E ca-n filme: jumătate tu, jumătate nu. Eventual nişte biscuiţi, ca să poţi să întingi şi să ai ce linge după. Concluzia rapidă pe care o tragem din deznodământ se prezintă astfel: Am şi eu două ouă, dar nu sunt kinder. Vrei să-ţi fac o surpriză?
Şi în final, ca să vorbesc de lucruri mai serioase, află că am pagube la nivel cerebral. În meseria mea întâlneşti atât de multe fete frumoase dar proaste încât te întrebi la ce pula mea mai trăieşti printre ele dacă oricum nu-ţi plac. Aş vrea să fie femeile împărţite în două mari categorii: alea cu stea în frunte şi alea fără. Asta ca să nu mai pierdem timpul aiurea încercând să deconspirăm misterul femeii ideale care stă ascunsă printre rebuturi.
Proba se desfăşoară rapid, iar prima care deschide gura şi cacă personalitate sau feminitate ieşită din comun poate să plece în pula noastră afară cu tot cu ouăle kinder.
Am îmbătrânit şi voi continua să îmbătrânesc, dar înainte să mor de-a binelea trebuie să mă hotărăsc ce fel de moş vreau să fiu.

Prin clasa a patra învăţătoarea mă punea să-mi imaginez cum va arăta lumea în 2000. Visam mai ceva ca ăia din Star Trek la balerine porno şi dacă tot vrei să ne confruntăm în idei, află că Star Trek a fost inventat de mine când tu nici măcar nu auzisei de televizor color cu antenă prin satelit.
Ştiu că visam la roboţi şi inversări de poli, cu tot cu futere de calculatoare şi sisteme radar de ultimă generaţie, dar in final – pula. Norocul n-a fost de partea mea iar Galileo Galilei frate cu Andrei mi-a jucat feste şi de data asta.
Jur, în 2000, singurul robot pe care l-am atins a fost ăla de bucătărie. Toca legume şi carne de zici că era escavator iar concepţia mea futuristică se dusese grav pe apa sâmbetei. Acum nu mai e la moda cu viitorul şi din câte am observat, e cu întors în trecut, ca mayaşii. Gândindu-mă profund la treaba asta, în timp ce ma căcam, am ajuns la concluzia că ar merita să mă întorc în trecut pentru câteva ore. I-aş arăta stră-stră-stră-străbunicului bunicului meu ce înseamna telefon mobil. Mi-aş dori să-l învăt pe fraier cum să dea apel peste ocean fix din locul ăla iar treaba cu touch screen ar fi cireaşa din vârful tortului. Şmecher suprem va fi intitulat omul care a reuşit să dea un apel peste ocean fix din locul ăla fără să existe o reţea telefonică iar centura de bronto-pământean va fi pe post de suvenir, ulterior zestre, ce va fi înmanată din neam în neam pana se va întoarce la mine.
Toate ca toate, voi sunteţi oameni sau schizo-freniic?

S-a dus pulii de suflet şi vara asta. Bine că am făcut tot ce mi-am propus. Aparent, mâine vine 31 iar poimaine vine întâi. Vroiam să spun că mi-am luat katana. Tai din ăştia cum tăia Jules Verne osana.
31 e pizdos ca primăvara. Când îl aud, mă gândesc brusc la ghiocei şi la pierde vară cu oamenii mei. Toţi pleacă, toţi merg înainte lăsând în spate ce e greu şi dur. Coborâm în staţii diferite dar aproape mereu ne întâlnim în aceleaşi locuri natale. Şi suntem tot noi, numai că puţin mai tineri şi mai vioi. Avem sclipirea aia a noastră şi nimeni din jur nu mai contează. Urăsc semnul exclamării. Parcă ar fi ceva neterminat, cu punctul ăla scurgându-se… Nu-mi transmite nici un mesaj ci doar îmi dă sentimentul de imperfecţiune. Dacă aş putea, jur că aş schimba multe chestii iar semnul exclamării ar avea prioritate.
Am învăţat recent ce înseamnă să te faci de căcat. Şi-mi pare bine că n-am fost eu în postura aia. Din dorinţa de afirmare, uneori oamenii clachează. Şi o fac pentru că se străduiesc prea mult să pară ceea ce nu sunt. Nu pentru că n-ar fi în stare.
Am mers întotdeauna pe principiul: Dacă nu te taie, merită să încerci cu katana. Sper să fie o nouă lecţie de viaţă pentru cei ce se cred mai puternici decât sunt

Întotdeauna am clasificat momentele din viaţa mea în două mari categorii:

1. Când îţi doreşti să fii ca mine
2. Când îţi doreşti să fii ca mine dar să ai o drujbă în mână

Primul caz intervine rar. Atât de rar încât nici nu mai ştiam că există, dar mi-a străfulgerat acum prin memorie o chestie, de-aici pornind şi nenorocirea. În schimb, în cazul doi deja parcă vorbim acelaşi cod morse.
Întotdeauna mi-a plăcut să fiu vecin. Când mă fac mare, o să fiu vecin – a fost dorinţa pe care mi-am pus-o acum câţiva ani. Treaba e că niciodată nu m-am gândit că pot fi şi musafir în acelaşi timp.
Musafirii sunt cele mai nesigure specimene pe care le-am întâlnit vreodată. În general sunt oamenii cu prea mult timp liber şi poftă de viaţă exagerată. Nu văd cum ai putea fi altfel din moment ce vii şi-mi ocupi bucătăria. E a lor acum, sunt stăpâni în casa mea şi nu pot intra peste, spunând…ştiţi, mi-e foame! N-aţi vrea să-mi număraţi măslinele?
Mă mulţumesc cu gândul că nu e ocupată baia. Mi-ar fi fost absolut imposibil să nu mă cac de grija lor şi jur, asta n-aş fi permis-o niciodată.
Drujba mea Husqvarna ar fi perfectă pentru masacrul ce urmează, dar întrebarea care mă macină este:
Sângele de musafir se împraştie la fel de bine ca căcatul?