Nu o lua in nume de rau, dar aceasta e o povestire mai speciala, plina de fictiune si…lucruri ciudate, daca le pot numi asa. E posibil sa nu intelegi nimic, dar cu siguranta nu va avea un final. Cel putin nu asa cum astepti tu.

Era o noapte ploioasa de vara, soarele isi imprastia lumina rece peste intreg orasul, iar eu…eram pe bloc si ca in fiecare seara, asteptam ca paznicul acoperisului sa se pise, urmand ca eu sa cobor incet dar sigur pana la parter, incercand sa evit meticulos urina sa ce se prelingea pe scari. Jos, ma asteptau cainii cu colaci in coada.
Dupa scurt timp, am coborat, am luat un colac si m-am asezat pe banca, urmand mai apoi sa astept primul porc zburator ce avea sa ma ia in carca. Aveam abonament la porc, pentru ca nu-mi permiteam sa merg cu vaci sau cu alte animale zburatoare. Curand, mi-a venit "autobuzul" si a prins viteza. Am avut ghinion, pentru ca in acel moment, a cazut un strop de lapte din univers. Se stie clar ca universul nu alapteaza pe oricine iar laptele lui este foarte scump. Deja era imbulzeala mare…..pentru ca undeva, se da ceva gratis.
Curand, ajung intr-un sat de munte…care isi intindea unica strada de-a lungul unor obositori si lungi kilometrii si unde, mi se parea mie…ca oamenii isi beau tuica fiecare in casa lui. Cat vedeam cu ochii, nici o crasma, nici o bodega, nici o benzinarie sau orice alta constructie care pot fi dotata cu o buda.
Ochiul scana cu disperare peisajul dupa asa ceva si in momentele alea, pot spune ca m-as fi multumit si cu vreo strada laterala. Nimic…
Pasagera de langa mine, tovarasa de drum de vreo jumatate de ora, a observat pe langa miscarile mele oarecum necontrolate, si noua pozitie, destul de arcuita pe care am luat-o…dar in anii indelungati de dresaj social fusase invata, ca orice adult, sa nu faca niciodata comentarii gratuite. Ma urmarea totusi cu coada ochiului, incercand sa evalueze gravitatea situatiei.
Mi-e greu sa mai continui, si mai bine o las asa, pentru ca ideea e simpla dar in acelasi timp dura iar noi suntem copil.
Daca stai sa despici firul in patru, mori nefericit…si nemancat, si neplimbat, si nefu..vroiam sa zic nesuferit.

Ce graba! In intersectie, de langa semaforul care abia apuca sa clipeasca verde, masinile demareaza ca la Formula 1, in cor de claxoane si injuraturi pentru cei care au avut ghinionul sa intarzie cateva secunde. Vanzatorul de ziare strecurat printre portiere se misca bizar…la fel si pustiul transofrmat in spalator de parbrize. Ii anima o mecanica bizara: gesturi automate, de roboti plantati in intesectii: ia ziarul, da restul, stropeste parbrizul, sterge parbrizul…
In fata scolilor, poze de familie din aceiasi categorie. Parinti pe fuga, arunca din masini luxoase odrasle somnoroase, timp in care…pe la colturi, elevi mai mari fumeaza grabiti o ultima tigara inainte de a intra la ore.
Toata lumea se grabeste. E ziua prea scurta si pentru serviciu si pentru televizor, si pentru familie. Asa ca iti mangai iubita in timp ce ea spala vase si tu tragi cu ochiul spre televizorul pe care se joaca derby-ul etapei. Miscarile sunt mecanice si evident, grabite. Nici o diferenta intre baiatul care spala parbrize si barbatul care-si saruta nevasta….
“Vai ce repede trece timpul!”, zic amandoi privind ceasul din piata orasului. Se tin de mana si lumea ar putea sa creada ca sunt doi indragostiti care iutesc pasul pentru a ajunge la un film, sau la teatru…de fapt, ei sunt grabiti pentru ca azi e sambata si au de facut cumparaturi: la supermarket, la magazinul de haine pentru ea, la pantofi pentru el, la rechizite pentru cel mic.
Orasul e mare si aglomerat, locurile de parcare sunt putine si ocupate, prin urmare…timpul e scurt si ei se grabesc inca o data.
Totul e pe fuga: ani, zile, iubire, varste. Suntem niste musafiri grabiti in propria noastra existenta si ne prefacem ca asa ne place sa traim, amagindu-ne cu impresia ca alergand spre ziua de maine castigam experienta unei vieti traite din plin.
Intr-o zi…ne oprim din nou in intersectia aglomerata. Se face brusc un gol imens…si vine baiatul cu stergatorul pentru a curata parbrizul unei vieti neclare, din care nu am vazut si nu am simtit mai nimic….

Timpul parca se oprise, rotile scartaiau si zgomotul geamurilor ce se sparg era din ce in ce mai asurzitor. Bucatele mici de sticla ricoseaza din scaune si din podea…ca niste fire de nisip adiate usor de vant. O zguduitura puternica se simte, si vagonul se rastoarna pe o parte, azvarlindu-l cu capul de pamant. Patru ore mai tarziu, suna telefonul.
“Domnisoara Gabriela?”
“Da,eu sunt. Spuneti, va rog”
“Sunt doctorul Milea, de la Spitalul Militar din Bucuresti. Il cunoasteti cumva pe domnul Andrei Cristea?”
“Da, il cunosc….s-a intamplat ceva?”
“Ah, domnisoara….stiti, a fost un accident de tren…este in coma si din pacate nu-i dam multe sanse de supravietuire. Am gasit numarul dumneavoastra de telefon in agenda telefonului…de fapt, in memoria telefonului era un singur numar: al dumneavoastra. Din cate am inteles, sunteti singura persoana in viata care il cunoaste.”
Privirea i se intuneca, picioarele ii tremura si simte cum un nod i se pune in gat. Receptorul ii scapa din mana si ea cade la pamant.
Patru luni mai tarziu, Gara Mangalia. Gabriela astepta cu nerabdare trenul dinspre Cluj. Cu o intarziere de 34 de minute apare si trenul in care se afla Andrei. Supravietuise accidentului, insa ramasase paralizat. Inima i se umple de tristete, dar in acelasi timp, are puterea de a zambi la vederea ei.
Visul lor cel mare era saltul cu parasuta….de ce nu au facut-o cand inca era realizabila dorinta lor? De ce nu pretuim lucrurile atunci cand le avem? De ce facem mereu aceleasi greseli si de ce nu facem ceea ce ne propunem? Asteptam sa ce? Sa ni se intample ceva rau? Sa murim? Sa nu mai avem sansa asta?
Andrei era suparat…suparat pentru ca viata lui era pe jumatate terminata si doar dragostea pentru Gabriela il tinea in viata. Atatea vise, atatea sperante si totusi viata ii demonstrat ca nimic nu este asa cum dorim noi. Totul s-a dus acum pe apa sambetei, insa lucrul pe care nici macar destinul nu-l poate impiedica…este dragostea pentru ea. Dupa atatea saptamani in care nu a primit nici un semn de viata de la ea, relatia lor renaste. Adica, de fapt…ea nu s-a stins niciodata. Motivul acestei “rupturi” este inca necunoscut indragostitilor. Ea se gandeste ca este singura vinovata pentru accident…iar el credea ca “Gabriela nu s-ar uita niciodata la un handicapat intr-un nenorocit de scaun cu rotile”.
Dragostea invinge intotdeauna si daca exista cu adevarat, atunci nu ar trebui sa fie nici un motiv de indoiala.
Tu cand ai pretuit cu adevarat persoanele din viata ta?

In linistea zilei, melodiile soptite si monotone ale frunzisului sunau abstract, dar placut. Rascrucea se apropria si odata cu ea aparea primul om pe care il intalneam in ultima vreme. Drumul de tara, galben, batatorit…mi-a indicat ajungerea mea la rascruce…batranul inca se apropria, asa ca am ridicat privirea catre indicator…dar semnele sterse de ploi nu imi spuneau nimic. Ma intorc, si vad ca batranul ma priveste…uimit parca sa vada un strain prin locurile acelea. Se uita la mine, tuseste si imi raspunde cu o voce groasa:
- Tinere, daca mergi spre sat, spune-le ca te-a trimis mos Andrei si te vor primi cu omenie. Drum bun si ai grija la furtuna.
Am ridicat privirea mirat spre cer, soarele stralucea si abia am apucat sa ii multumesc, oarecum mirat pentru avertizare…dar batranul deja se indepartase, dand din cap la multumirile mele.
Drumul curgea drept, protejat de copacii inalti care stateau demni de parca stiau ca ma conduc intr-un loc special. Ma uimea pavajul acela de pietre cubice…era diferit de lutul galben ce-l intalnisem pana la rascruce. Era placut sa pasesc prin locuri incarcate probabil de istorie..aproape ma lasasem prada visarii, fara sa realizez ca vantul se intetise, ca parca era mai rece si ca norii alungasera soarele.
- Aculta ploaia…o muzica atat de veche…asculta frunzele toamnei care cad…
Am tresarit, era ea..iar eu eram culcat la pamant. Imi soptea vorbele astea in timp ce lasa parul usor ciufulit sa-mi atinga obrazul. Parfumul ei imi invada simturile, mana mea urca fara voia ei si cu degetele rasfirate porni sa se piarda prin firele ei satene. O simteam apropiindu-se de mine si imbratisandu-ma si nu stiam daca e un vis sau nu. I-am ridicat barbia si buzele mele i le-au atins pe-ale ei usor, ca o cadere lina a frunzelor toamna…primul sarut a fost urmat de al doilea, apoi de al treilea…
In cantecul sacadat al picaturilor de ploaie dirijate de vant i-am soptit imbratisand-o, ultimele cuvinte inainte de a ma lasa prada tacerii…te iubesc fetito, inchide ochii si asculta acum din nou ploaia…muzica ei veche…asculta..frunzele toamnei care cad…
Soarele rasare din nou si eu ma trezesc langa un copac infrunzit. Continui sa merg pe drumul cu pavaje cubice…iar tot ce se intamplase probabil a fost doar un vis, un vis venit o data cu ploaia.

“35 hours…that`s all….You should call your friends now, You should call your parents…tell them to be ready, tell them to visit you…for the last time” anunta medicul.
Cerul se prabusise peste el. La cei 19 ani ai sai, cand inca mai avea atatea lucruri de facut, atatea locuri de vazut…vise neimplinite. Avea cancer de patru ani, stia clar ce-l asteapta…dar niciodata nu a crezut ca va fi atat greu.
“Iubito, poti veni aici? Am…am ceva important sa-ti spun”….”Vin, asteapta sa imi fac rezervare la avion si ajung maine…te iubesc!”
Coridoarele spitalului din Londa erau pustii si medicul de garda parea mai obosit ca niciodata…”I`m glad you`re here, because…it`s almost the end”. Vestea a lovit-o ca un fulger, picioarele ii tremurau la intrarea in camera lui si lacrimile abia puteau fi tinute. S-a asezat langa pat si l-a luat de mana…dormea. Se uita la el si nu putea concepe ideea ca peste cateva ore nu va mai fi acolo…ci undeva sub pamant, la cativa metrii. Vocea lui calda o trezeste din meditatie: “Ai venit!”…”Da iubitule, am venit”….”Cand ma vei vedea pe mine ca plang, atunci sa plangi si tu. Eu nu o sa mai fiu curand…insa vreau sa te stiu fericita”.
S-a ridicat si l-a luat in brate, l-a strans atat de tare..”te iubesc omule, te iubesc…ma auzi? Te iubesc si am sa o fac pana la ultima picatura de sange ce-mi va curge in vene”. ..a pus capul pe pieptul lui si au adormit impreuna…brusc, se trezeste. Era o liniste infernala…il priveste si il observa cum privea in gol, cu lacrimile scurgandu-se pe chip…respira greu, sacadat…reuseste sa-i spuna cateva cuvinte: “ramai aici iubito, e tarziu…ramai aici”….apoi a inchis ochii. Respiratia lui s-a oprit o data cu a ei…privea inmarmurita la trupul fara viata ce-i ramasase in brate….visele lui erau acum ale ei si pentru asta trebuia sa-si continuie viata.
S-a trezit peste cateva zile in camera de garda, la perfuzii…cu mama lui privind-o, imbracata in negru. Isi va aminti cu siguranta acea secunda cand buzele lui ai incetat sa mai arda peste buzele ei…iar ultimele lui cuvante au ramas gravate in inima…