Tag Archives: Povestiri

Era vara…

Publicat pe de
1

Nu o lua in nume de rau, dar aceasta e o povestire mai speciala, plina de fictiune si…lucruri ciudate, daca le pot numi asa. E posibil sa nu intelegi nimic, dar cu siguranta nu va avea un final. Cel putin nu asa cum astepti tu.

Era o noapte ploioasa de vara, soarele isi imprastia lumina rece peste intreg orasul, iar eu…eram pe bloc si ca in fiecare seara, asteptam ca paznicul acoperisului sa se pise, urmand ca eu sa cobor incet dar sigur pana la parter, incercand sa evit meticulos urina sa ce se prelingea pe scari. Jos, ma asteptau cainii cu colaci in coada.
Dupa scurt timp, am coborat, am luat un colac si m-am asezat pe banca, urmand mai apoi sa astept primul porc zburator ce avea sa ma ia in carca. Aveam abonament la porc, pentru ca nu-mi permiteam sa merg cu vaci sau cu alte animale zburatoare. Curand, mi-a venit "autobuzul" si a prins viteza. Am avut ghinion, pentru ca in acel moment, a cazut un strop de lapte din univers. Se stie clar ca universul nu alapteaza pe oricine iar laptele lui este foarte scump. Deja era imbulzeala mare…..pentru ca undeva, se da ceva gratis.
Curand, ajung intr-un sat de munte…care isi intindea unica strada de-a lungul unor obositori si lungi kilometrii si unde, mi se parea mie…ca oamenii isi beau tuica fiecare in casa lui. Cat vedeam cu ochii, nici o crasma, nici o bodega, nici o benzinarie sau orice alta constructie care pot fi dotata cu o buda.
Ochiul scana cu disperare peisajul dupa asa ceva si in momentele alea, pot spune ca m-as fi multumit si cu vreo strada laterala. Nimic…
Pasagera de langa mine, tovarasa de drum de vreo jumatate de ora, a observat pe langa miscarile mele oarecum necontrolate, si noua pozitie, destul de arcuita pe care am luat-o…dar in anii indelungati de dresaj social fusase invata, ca orice adult, sa nu faca niciodata comentarii gratuite. Ma urmarea totusi cu coada ochiului, incercand sa evalueze gravitatea situatiei.
Mi-e greu sa mai continui, si mai bine o las asa, pentru ca ideea e simpla dar in acelasi timp dura iar noi suntem copil.
Daca stai sa despici firul in patru, mori nefericit…si nemancat, si neplimbat, si nefu..vroiam sa zic nesuferit.

Intersectia vietii

Publicat pe de
9

Ce graba! In intersectie, de langa semaforul care abia apuca sa clipeasca verde, masinile demareaza ca la Formula 1, in cor de claxoane si injuraturi pentru cei care au avut ghinionul sa intarzie cateva secunde. Vanzatorul de ziare strecurat printre portiere se misca bizar…la fel si pustiul transofrmat in spalator de parbrize. Ii anima o mecanica bizara: gesturi automate, de roboti plantati in intesectii: ia ziarul, da restul, stropeste parbrizul, sterge parbrizul…
In fata scolilor, poze de familie din aceiasi categorie. Parinti pe fuga, arunca din masini luxoase odrasle somnoroase, timp in care…pe la colturi, elevi mai mari fumeaza grabiti o ultima tigara inainte de a intra la ore.
Toata lumea se grabeste. E ziua prea scurta si pentru serviciu si pentru televizor, si pentru familie. Asa ca iti mangai iubita in timp ce ea spala vase si tu tragi cu ochiul spre televizorul pe care se joaca derby-ul etapei. Miscarile sunt mecanice si evident, grabite. Nici o diferenta intre baiatul care spala parbrize si barbatul care-si saruta nevasta….
“Vai ce repede trece timpul!”, zic amandoi privind ceasul din piata orasului. Se tin de mana si lumea ar putea sa creada ca sunt doi indragostiti care iutesc pasul pentru a ajunge la un film, sau la teatru…de fapt, ei sunt grabiti pentru ca azi e sambata si au de facut cumparaturi: la supermarket, la magazinul de haine pentru ea, la pantofi pentru el, la rechizite pentru cel mic.
Orasul e mare si aglomerat, locurile de parcare sunt putine si ocupate, prin urmare…timpul e scurt si ei se grabesc inca o data.
Totul e pe fuga: ani, zile, iubire, varste. Suntem niste musafiri grabiti in propria noastra existenta si ne prefacem ca asa ne place sa traim, amagindu-ne cu impresia ca alergand spre ziua de maine castigam experienta unei vieti traite din plin.
Intr-o zi…ne oprim din nou in intersectia aglomerata. Se face brusc un gol imens…si vine baiatul cu stergatorul pentru a curata parbrizul unei vieti neclare, din care nu am vazut si nu am simtit mai nimic….

Trenul vietii

Publicat pe de
1

Timpul parca se oprise, rotile scartaiau si zgomotul geamurilor ce se sparg era din ce in ce mai asurzitor. Bucatele mici de sticla ricoseaza din scaune si din podea…ca niste fire de nisip adiate usor de vant. O zguduitura puternica se simte, si vagonul se rastoarna pe o parte, azvarlindu-l cu capul de pamant. Patru ore mai tarziu, suna telefonul.
“Domnisoara Gabriela?”
“Da,eu sunt. Spuneti, va rog”
“Sunt doctorul Milea, de la Spitalul Militar din Bucuresti. Il cunoasteti cumva pe domnul Andrei Cristea?”
“Da, il cunosc….s-a intamplat ceva?”
“Ah, domnisoara….stiti, a fost un accident de tren…este in coma si din pacate nu-i dam multe sanse de supravietuire. Am gasit numarul dumneavoastra de telefon in agenda telefonului…de fapt, in memoria telefonului era un singur numar: al dumneavoastra. Din cate am inteles, sunteti singura persoana in viata care il cunoaste.”
Privirea i se intuneca, picioarele ii tremura si simte cum un nod i se pune in gat. Receptorul ii scapa din mana si ea cade la pamant.
Patru luni mai tarziu, Gara Mangalia. Gabriela astepta cu nerabdare trenul dinspre Cluj. Cu o intarziere de 34 de minute apare si trenul in care se afla Andrei. Supravietuise accidentului, insa ramasase paralizat. Inima i se umple de tristete, dar in acelasi timp, are puterea de a zambi la vederea ei.
Visul lor cel mare era saltul cu parasuta….de ce nu au facut-o cand inca era realizabila dorinta lor? De ce nu pretuim lucrurile atunci cand le avem? De ce facem mereu aceleasi greseli si de ce nu facem ceea ce ne propunem? Asteptam sa ce? Sa ni se intample ceva rau? Sa murim? Sa nu mai avem sansa asta?
Andrei era suparat…suparat pentru ca viata lui era pe jumatate terminata si doar dragostea pentru Gabriela il tinea in viata. Atatea vise, atatea sperante si totusi viata ii demonstrat ca nimic nu este asa cum dorim noi. Totul s-a dus acum pe apa sambetei, insa lucrul pe care nici macar destinul nu-l poate impiedica…este dragostea pentru ea. Dupa atatea saptamani in care nu a primit nici un semn de viata de la ea, relatia lor renaste. Adica, de fapt…ea nu s-a stins niciodata. Motivul acestei “rupturi” este inca necunoscut indragostitilor. Ea se gandeste ca este singura vinovata pentru accident…iar el credea ca “Gabriela nu s-ar uita niciodata la un handicapat intr-un nenorocit de scaun cu rotile”.
Dragostea invinge intotdeauna si daca exista cu adevarat, atunci nu ar trebui sa fie nici un motiv de indoiala.
Tu cand ai pretuit cu adevarat persoanele din viata ta?