Era o noapte ploioasa de vara, soarele isi imprastia lumina rece peste intreg orasul, iar eu…eram pe bloc si ca in fiecare seara, asteptam ca paznicul acoperisului sa se pise, urmand ca eu sa cobor incet dar sigur pana la parter, incercand sa evit meticulos urina sa ce se prelingea pe scari. Jos, ma asteptau cainii cu colaci in coada.
Dupa scurt timp, am coborat, am luat un colac si m-am asezat pe banca, urmand mai apoi sa astept primul porc zburator ce avea sa ma ia in carca. Aveam abonament la porc, pentru ca nu-mi permiteam sa merg cu vaci sau cu alte animale zburatoare. Curand, mi-a venit "autobuzul" si a prins viteza. Am avut ghinion, pentru ca in acel moment, a cazut un strop de lapte din univers. Se stie clar ca universul nu alapteaza pe oricine iar laptele lui este foarte scump. Deja era imbulzeala mare…..pentru ca undeva, se da ceva gratis.
Curand, ajung intr-un sat de munte…care isi intindea unica strada de-a lungul unor obositori si lungi kilometrii si unde, mi se parea mie…ca oamenii isi beau tuica fiecare in casa lui. Cat vedeam cu ochii, nici o crasma, nici o bodega, nici o benzinarie sau orice alta constructie care pot fi dotata cu o buda.
Ochiul scana cu disperare peisajul dupa asa ceva si in momentele alea, pot spune ca m-as fi multumit si cu vreo strada laterala. Nimic…
Pasagera de langa mine, tovarasa de drum de vreo jumatate de ora, a observat pe langa miscarile mele oarecum necontrolate, si noua pozitie, destul de arcuita pe care am luat-o…dar in anii indelungati de dresaj social fusase invata, ca orice adult, sa nu faca niciodata comentarii gratuite. Ma urmarea totusi cu coada ochiului, incercand sa evalueze gravitatea situatiei.
Mi-e greu sa mai continui, si mai bine o las asa, pentru ca ideea e simpla dar in acelasi timp dura iar noi suntem copil.
Daca stai sa despici firul in patru, mori nefericit…si nemancat, si neplimbat, si nefu..vroiam sa zic nesuferit.

Timpul parca se oprise, rotile scartaiau si zgomotul geamurilor ce se sparg era din ce in ce mai asurzitor. Bucatele mici de sticla ricoseaza din scaune si din podea…ca niste fire de nisip adiate usor de vant. O zguduitura puternica se simte, si vagonul se rastoarna pe o parte, azvarlindu-l cu capul de pamant. Patru ore mai tarziu, suna telefonul.
“Domnisoara Gabriela?”
“Da,eu sunt. Spuneti, va rog”
“Sunt doctorul Milea, de la Spitalul Militar din Bucuresti. Il cunoasteti cumva pe domnul Andrei Cristea?”
“Da, il cunosc….s-a intamplat ceva?”
“Ah, domnisoara….stiti, a fost un accident de tren…este in coma si din pacate nu-i dam multe sanse de supravietuire. Am gasit numarul dumneavoastra de telefon in agenda telefonului…de fapt, in memoria telefonului era un singur numar: al dumneavoastra. Din cate am inteles, sunteti singura persoana in viata care il cunoaste.”
Privirea i se intuneca, picioarele ii tremura si simte cum un nod i se pune in gat. Receptorul ii scapa din mana si ea cade la pamant.
Patru luni mai tarziu, Gara Mangalia. Gabriela astepta cu nerabdare trenul dinspre Cluj. Cu o intarziere de 34 de minute apare si trenul in care se afla Andrei. Supravietuise accidentului, insa ramasase paralizat. Inima i se umple de tristete, dar in acelasi timp, are puterea de a zambi la vederea ei.
Visul lor cel mare era saltul cu parasuta….de ce nu au facut-o cand inca era realizabila dorinta lor? De ce nu pretuim lucrurile atunci cand le avem? De ce facem mereu aceleasi greseli si de ce nu facem ceea ce ne propunem? Asteptam sa ce? Sa ni se intample ceva rau? Sa murim? Sa nu mai avem sansa asta?
Andrei era suparat…suparat pentru ca viata lui era pe jumatate terminata si doar dragostea pentru Gabriela il tinea in viata. Atatea vise, atatea sperante si totusi viata ii demonstrat ca nimic nu este asa cum dorim noi. Totul s-a dus acum pe apa sambetei, insa lucrul pe care nici macar destinul nu-l poate impiedica…este dragostea pentru ea. Dupa atatea saptamani in care nu a primit nici un semn de viata de la ea, relatia lor renaste. Adica, de fapt…ea nu s-a stins niciodata. Motivul acestei “rupturi” este inca necunoscut indragostitilor. Ea se gandeste ca este singura vinovata pentru accident…iar el credea ca “Gabriela nu s-ar uita niciodata la un handicapat intr-un nenorocit de scaun cu rotile”.
Dragostea invinge intotdeauna si daca exista cu adevarat, atunci nu ar trebui sa fie nici un motiv de indoiala.
Tu cand ai pretuit cu adevarat persoanele din viata ta?

- Va Continua candva…poate –

Primul semafor, al doilea…si multe altele. Statia peco, si apoi…soseaua intunecata. Imi lovesc violent ochii de farurile masinilor conduse probabil, de alti rataciti ca si mine…gonesc cu o destinatie anume, nestiind ce ma asteapta. Muzica nu-mi canta, n-am chef decamdata…doar liniste. Taina oboselii ma chinuie, ochii ma dor…am amortit pe scaun. Privesc pe geam, negura densa fiind singura care “se misca” o data cu mine. Eu, masina, soseaua…o combinatie pe care nimeni nu si-ar dori-o la 3 dimineata.
Mi-e somn, apas butonul…kiss FM, Reamon imi canta “I need you“. Cum dreq ti-ai ales melodia asta, bai nene? Nu stii ca sunt indragostit si obosit? Stiu ca…pleaca de acasa la 7 dimineata, trebuie sa fiu acolo…trebuie sa o vad, e ultima mea dorinta! Ajung parca prea devreme…mai e inca o jumatate de ora..timpul trece greu, ochii mi se inchid..as fuma o tigara..dar nu o fac, nu vreau sa mor inainte sa o vad. Apar si primii localnici, un caine alergand…oare cat mai dureaza? E deja 7 dimineata? Ochii imi sunt atintiti spre scara blocului…usa se deschide, dar nu e ea. Astept…deja e ora 8..si intr-un final iese. Oare sa ies? Sa o las sa ma vada? Nuu…o sa rada de mine, poate o sa fiu compatimit pentru prostia mea…aceea de a face atatia km, doar ca sa o vad.
Am facut atata drum si nu am curaj sa-i spun ca sunt langa ea, la cativa metrii? Pornesc masina..si o urmez usor…Se intoarce, si ma vede…cobor din masina. Tac si eu, tace si ea. Nemiscati ne privim incercand sa ne raspundem fara cuvinte…cativa centimetrii ne despart si nici acum nu-mi gasesc curajul…o priveam si nu-mi venea sa cred. Am simtit doar mainile ei cum imi cuprind obrajii, cum sarutul ei scaldat in lacrimi imi atinge buzele, cum trupul ei vibra langa mine.
O lacrima mi-a alunecat pe obraz, si printre franturi de cuvinte..i-am spus ca o iubesc fara limite.
Dupa luni…si luni de zile, simt ca traiesc, simt ca respir, simt ca ma simt…sunt Eu, traindu-mi iubirea.

Oare ce sunt cu adevarat intamplarile? Cineva acolo sus raspunde viselor? Raspunde placerilor sau nevoilor? Nu cred ca vom afla vreodata cine si de ce…le-au numit destin, un cuvant fara explicatii, atat de mult filozofat incat nimeni nu-l mai crede. Doar idei…omul gandeste si cand nu gandeste. Probabil asta se intampla cu mine acum, in aceste clipe..in care inchid usa in urma mea, lasand dincolo de ea ultima zvagnire a gandirii mele.

O amintire, o clipa nemuritoare in gandurile noastre, o ora de iubire, doi oameni, doua suflete, doua inimi..descriu fiecare, din propria perspectiva acel moment de pasiune…fiecare pentru altcineva acum…

As putea contrazice pe oricine care afirma ca soarta ne-o facem singuri. Nu, inca o data viata mi-a dovedit ca ea are fraiele in mana si ca ma joaca dupa pofta inimii. Am incetat sa ma mai opun, acum doar savurez din plin totul.