Mereu am făcut sport, niciodată nu mi-a plăcut să fiu leneş. Alerg, joc un baschet, merg cu bicicleta. Îmi place treaba asta cu mişcarea şi nu suport oamenii care nu se mişcă niciodată sau doar merg pe jos la muncă sau şcoală şi consideră că este suficient. Mi-am luat bicicletă, nu ca să fiu în trend sau ca să fiu eco, ci pur şi simplu pentru ca m-am săturat de alergat. De altfel, nici n-am dat mult pe ea, cred că sunt singurul care n-are bicicletă de 1500 RON pe-aici. Rămâne valabilă treaba cu retardarea bicicletelor şi normal, primul lucru pe care l-am observat a fost…

• Pista pentru biciclişti

Nu văd necesară o pistă pentru biciclişti, îmi place să mă strecor printre oameni – e pasiunea mea. Dar dacă tot există, hai în pula mea să o lăsăm liberă, probabil are un scop.
Femeile cu cărucioare au impresia că pista aia e pentru ele. Ca să poată încadra căruciorul acolo şi să decoleze. Nu ştiu unde, dar cam aşa stă treaba. Vreau să-mi iau claxon de-ăla care zice “dă-te-n pula mea la o parte de pe pistă” dar nu găsesc. Sunt şi cazuri în care merg câte 2 minute în spatele uneia. Degeaba claxonez şi oricât aş încerca să trec pe lângă, nu pot! În general astea au cam 1,55 pe 1,90 – iar curul ăla gen Monica Anghel ocupa aproximativ 70% din trotuar şi mi-e destul de greu să depăşesc, având în vedere că nu sunt chiar mic şi mai sunt şi zeu pe deasupra.
Băiat fin, simt constant nevoia să le mulţumesc celor ce se dau la o parte de pe pistă atunci când mă văd venind. E ca şi cum ai merge la curve, ai plăti pentru asta, iar la sfârşit ai spune şi mulţumesc, ca să fie treaba treabă.

Au trecut 30 de ani de când critic. M-am născut înaintea voastră cu mult şi era de aşteptat să inventez cuvântul “critică” mai devreme sau mai târziu. Acum vă las pe voi s-o faceţi, gândesc ceva nou.
Îmi place ce-a făcut Hănescu. Nesimţit poţi spune, dar frumos. Urmând modelul “să-i piş în freză”, omul şi-a făcut dreptate în felul lui. Indulgent dacă mă întrebi pe mine, dar măcar i-a scuipat pe fraieri.
Păi aşa se face? (se-aude din mulţime)
Nu, de fapt se scoate pula şi se flutură sub nasul ălora.
Nu vă mai daţi răniti, Hănescu nu era la Wimbledon ca să vă reprezinte pe voi, ca ţară. Nimic de genul ăsta. Era acolo pentru că a muncit ca să ajungă acolo. Era pe timpul lui în plus.
Mai devreme sau mai târziu a devenit pe munca, pe timpul şi pe banii lui.

A venit iar momentul ăla din zi în care îţi doreşti să fii ca mine. Şi asta doar pentru că înţeleg sportul aşa cum trebuie el înţeles de fapt, şi anume prin practică. Probabil te întrebi la ce mă refer şi ca să lămuresc situaţia, îţi spun că sportul se îmăparte în două categorii: Pasiune şi Practică

Mă încadrez perfect în a doua, aşa cum am mai spus. Nu te gândi că sunt sportivul dracului, dar nici leneş ca Monica Anghel. Pentru mine sport înseamnă tot ceea ce practic iar restul înseamnă doar bani. Dar pasiunea e pasiune şi putem să ne contrazicem până mâine că tot ca mine rămâne până la urmă.

Campionatul mondial, africani şi toţi dracii ăştia dezlănţuiţi pe pământ despre care toată lumea vorbeşte. Şi vuvuzele, desigur. Cuvânt cretin doar prin denumire, fără să mai vorbim de utilitate. Câtă minte îţi trebuie să sufli 90 de minute într-o goarnă care scoate un sunet mai enervant decât George Hora?
Dacă spun că doar în fotbal puteai găsi asta vei spune că-s eu cretin şi probabil ai dreptate în felul tău.

Typical South African football chants:
Goal scored: “Bzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz”
Opponents score: “Bzzzzzzzzzzzzzzzzzz”
Bad call made: “Bzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz”
Free kick from a good position: “Bzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz”
Absolutely nothing happening: “Bzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz”

Din fericire, pasiunea mea pentru fotbal s-a oprit undeva în jurul vârstei de 11 ani. Fotbalul este de fapt motiv de băut bere şi ieşit în oraş pentru majoritatea bărbaţilor. Suporterii înfocaţi pot să-şi sugă pula iar mai apoi să-şi dea foc, pentru că pasiune nu există în lumea asta, decât pentru femei.
Am vrut să-l văd jucând pe Hagi şi am promis că nu voi muri niciodată până nu-mi voi duce la capăt promisiunea telepatică făcută. Acum 9 ani, la România – Portugalia, mi s-a împlinit dorinţa.
Atât de mult am plâns şi am îndurat la intrarea pe stadion, încât mi-am jurat că aia va fi ultima dată când voi veni sau voi privi la un meci de fotbal.
E ok să mergi o dată la 10 ani la un meci, să bei ceva şi să te “distrezi”, dar nu e cazul să transformi fotbalul în ceva ce merită privit în fiecare săptămână. E plictisitor, chiar dacă e verde şi Scooby Doo nu s-a născut ieri.

Desi am fugit ca de dracu de leapsa asta, tot a ajuns la mine, datorita lui emese.
Nu m-am omorat niciodata cu sportul. Nu mi-a placut sa fac sport dar nici sa privesc la altii cum il practica. N-am inteles niciodata de exemplu, ce e atat de interesant la fotbal, de unde si pana unde bataile alea pe stadioane, de ce e atat de important un record de viteza la alergare si care e treaba cu bataia in ring. Am fost genul de copil moderat, fara pretentii de la parinti, aproape mereu multumit cu ceea ce are si i se da, dar care nu a vrut niciodata sa-i vada pe “idolii din fotbal” sau mai bine spus “generatia de aur” in carne si oase, bine…decat pe Hagi. Am primit fara sa cer, iar la o frageda varsta, prin 2000 cred, la meciul Romania – Portugalia am fost pe stadion. A fost prima si ultima data cand am fost la un meci de fotbal si pot spune cu siguranta ca mi-a ajuns, desi atmosfera a fost destul de placuta, Romania calificandu-se la Euro 2000
Nu pot sa spun ca am practicat vreodata un sport, am fost la bascket timp de vreo doua saptamani, dupa care am renuntat pentru ca mi se parea o prostie sa ma duc zilnic la antrenamente. Oricum nu ma pasiona si pierdeam timpul degeaba – nu ma vedeam ca un viitor sportiv.
Niciodata nu am spus nu, mereu sunt dispus sa incerc lucruri noi si au mai fost zile/nopti cand am mers cu prietenii la un fotbal, chiar daca “dau cu stangu-n dreptu`”