RaPeRbOy Blog » tren

Rockerul lovește

Iulian — Mon, 12 Sep 2011 13:38:36 +0000

Vă scriu direct din tren, atât de mult îmi pasă de voi. Voiam doar să mai spun o dată cât de proaste sunt unele femei, nu mă pot abține. Păcat de ele, că nu arată ca și cum ar fi cu mucii la gură, dar aparențele…sug pula.
Fix lângă mine era o căprioară, iar în față o alta. Ulterior a urcat un rocker, genul de om cu părul mai lung și cu mai multe găuri decât gagică-sa. Ușor nebărbierit, tricou cu ceva trupă mediocră de care oricum nu ne pasă. Htc în mână, ceea ce ne face să ne întrebăm ce dracului ar putea face un rocker cu un Htc.
După o glumă fină de genul “stelist să meargă cu rapidul”, mi-am dat seama cu cine avem de-a face aici.

Rocker: Tu unde cobori?
Căprioara de lângă mine se conformează imediat și-i comunică orașul.
Rocker: Serios? Și eu tot acolo.
Eu ușor amuzat: Asta înghite tot, presimt că o face și mai pe seară.

Au coborât impreună și mi-e greu să descriu ce dracului a trăncănit ăla două ore. Îmi vine să plâng, nu mai vreau să socializez niciodată cu nimeni în trenuri.

Comunitate

Iulian — Tue, 22 Dec 2009 01:19:20 +0000

N-am înţeles niciodată care-i faza cu babele. Adică, de ce trebuie să fie întotdeauna atât de sâcâitoare? Şi mi-am adus aminte astă seară de baba din trenul care vine spre Bucureşti. Rapidul moloz, cu care circul de 4 ori pe an.
Mă duceam spre compartiment, rugându-mă să n-am o babă care ma aşteaptă şi observ cu stupoare, după câteva secunde, că e gol. Vreo trei minute am rămas cu bagajele în mână şi-n stare de joc. Dă-ţi palme, ciupeşte-te, nimic. Hipnotizat e cel mai banal cuvânt care mi-a venit în minte. Şi mă gândesc să-mi pun repede o dorinţă, zicând în gând să nu dau de vreo babă pe parcurs. În tot entuziasmul ăla, observ cu coada ochiului o priză. Hopa, avem curent în tren. Futuţi gura mă-tii de noroc! Dacă ştiam, luam sandwich-makerul cu mine şi poate-mi descărcam mai multe filme.
Într-un final, mă hotărăsc să mă aşez. Şi-mi pun cele două geamantane sus, ocupând aproape jumătate din spaţiul de depozitare. Aveam biletul 48 sau ceva de genul şi ar fi fost scaunul din mijloc. Dar priza e la geam, aşa că mă gândesc să nu stau cu fire întinse peste scaune şi să mă aşez fix pe locul de lângă priză. Între timp, intră un tip. Sau tipă. Mi s-a părut că e tipă la prima vedere. Avea cel mai lung păr pe care l-am văzut vreodată şi jur, ăla nu cred că s-a tuns vreodată în viaţa lui. Mi s-a făcut scârbă instant. Cum pula mea să fii băiat şi să ai părul atât de mare? Mi l-am imaginat pe jegos cum se perie dimineaţa şi în momentele alea mi s-a părut cel mai nespălat om din lume. Avea o borsetă cu ceva scris în germană şi a scos un sandwich din ea. Atunci mi-am adus aminte că n-am nimic de mâncare. Dar era ok, măcar aveam priză şi compartiment fără babe. Şi dau drumul la film. Death at a Funeral, din 2007. Încep să savurez momentul şi dintr-o dată, se întunecă. Lumina display-ului pâlpâie iar masa se mişcă brusc. Era o babă. Am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare. Voiam să fug, dar nu aveam unde. Voiam să mă ascund dar îmi era prea frică. Am stat pe loc într-un final. Mă uit cu teamă spre hidoasa creatură şi se uita în sus, căutând locurile. Apoi îmi aruncă o privire ameninţătoare.

Baba: Ăla e locul meu!
Eu: Şi nu pot sta aici? Am firele astea…
Baba: Nu! Am plătit locul ăla, vreau să stau acolo.
Eu: Dar mai sunt 4 locuri libere, nu cred că e o problemă dacă staţi în altă parte.
Baba: Vreau să stau acolo.
Eu: Bine, dar o sa aveţi nişte fire în braţe.

Şi mă ridic, trăznind de supărare. Futuţi gura mă-tii de babă, te caută moartea pe-acasă şi tu te plimbi cu trenul. Îmi întrerupi filmul, vrând să te aşezi tu moţ pe scaunul moloz de la geam, să vezi vrăbiuţele cum zboară. Într-un final, mă mut alături şi aştept cu nerăbdare să-i înmânez firele. Dar observ că nu trece şi mă uit din nou spre ea.

Baba: Eu unde-mi pun bagajele?
Eu: Sus?
Baba: Păi unde?
Eu: Mai sunt doi metri de loc acolo, încercaţi!
Baba: N-am loc, tu nu vezi câte bagaje am?
Eu ironic: Atunci daţi-le aici, că vi le ţin eu în braţe.

Povestea s-a terminat cu bine. Nu, n-a murit baba, dar s-a dat jos dupa vreo oră de mers.

Dacă nu ştiaţi…

Iulian — Fri, 25 Sep 2009 22:36:15 +0000

Pe unde trece trenul, ar fi cazul să vă uitaţi la imaginea de mai jos. Am încercat subtil să marchez locul cu o săgeată dar sunt convins că ajutorul meu este inutil. Se observă cu ochiul liber, zic.

Nu mai e nici o poză. Am şters-o când m-am îmbătat, probabil.

Trenul vietii

Iulian — Wed, 04 Jun 2008 21:21:40 +0000

Timpul parca se oprise, rotile scartaiau si zgomotul geamurilor ce se sparg era din ce in ce mai asurzitor. Bucatele mici de sticla ricoseaza din scaune si din podea…ca niste fire de nisip adiate usor de vant. O zguduitura puternica se simte, si vagonul se rastoarna pe o parte, azvarlindu-l cu capul de pamant. Patru ore mai tarziu, suna telefonul.
“Domnisoara Gabriela?”
“Da,eu sunt. Spuneti, va rog”
“Sunt doctorul Milea, de la Spitalul Militar din Bucuresti. Il cunoasteti cumva pe domnul Andrei Cristea?”
“Da, il cunosc….s-a intamplat ceva?”
“Ah, domnisoara….stiti, a fost un accident de tren…este in coma si din pacate nu-i dam multe sanse de supravietuire. Am gasit numarul dumneavoastra de telefon in agenda telefonului…de fapt, in memoria telefonului era un singur numar: al dumneavoastra. Din cate am inteles, sunteti singura persoana in viata care il cunoaste.”
Privirea i se intuneca, picioarele ii tremura si simte cum un nod i se pune in gat. Receptorul ii scapa din mana si ea cade la pamant.
Patru luni mai tarziu, Gara Mangalia. Gabriela astepta cu nerabdare trenul dinspre Cluj. Cu o intarziere de 34 de minute apare si trenul in care se afla Andrei. Supravietuise accidentului, insa ramasase paralizat. Inima i se umple de tristete, dar in acelasi timp, are puterea de a zambi la vederea ei.
Visul lor cel mare era saltul cu parasuta….de ce nu au facut-o cand inca era realizabila dorinta lor? De ce nu pretuim lucrurile atunci cand le avem? De ce facem mereu aceleasi greseli si de ce nu facem ceea ce ne propunem? Asteptam sa ce? Sa ni se intample ceva rau? Sa murim? Sa nu mai avem sansa asta?
Andrei era suparat…suparat pentru ca viata lui era pe jumatate terminata si doar dragostea pentru Gabriela il tinea in viata. Atatea vise, atatea sperante si totusi viata ii demonstrat ca nimic nu este asa cum dorim noi. Totul s-a dus acum pe apa sambetei, insa lucrul pe care nici macar destinul nu-l poate impiedica…este dragostea pentru ea. Dupa atatea saptamani in care nu a primit nici un semn de viata de la ea, relatia lor renaste. Adica, de fapt…ea nu s-a stins niciodata. Motivul acestei “rupturi” este inca necunoscut indragostitilor. Ea se gandeste ca este singura vinovata pentru accident…iar el credea ca “Gabriela nu s-ar uita niciodata la un handicapat intr-un nenorocit de scaun cu rotile”.
Dragostea invinge intotdeauna si daca exista cu adevarat, atunci nu ar trebui sa fie nici un motiv de indoiala.
Tu cand ai pretuit cu adevarat persoanele din viata ta?